Salvat!

Plutesc în derivă pe barca vieţii.
Ajung la ţărm, într-un final.
m-apuc să ancorez,
în vise, iluzii sau în resentimente.
Dar zăbovesc puţin, aud un zgomot,
un glas ciudat, un ţipăt ascuţit.
E înfiorător, strident, asurzitor.
Înot spre acol', abandonându-mi viaţa.
Sunt înecat pe jumătate,
Plămânii-s plini cu apă,
o apă mult prea rece a societaţii.
Iar ochii mă ustură de sarea răutăţii.
Mă lupt cu valuri,
Cu reguli absurde, captivitatea.
Aud acelaşi glas, ce strigă disperat:
Ajutor, salvează-mă, nu mă lăsa să mor!
M-ambiţionez, înot cu râvnă către mal,
să îl ajut, să văd ce se întâmplă.
Ajung la ţărm, extenuat,
îmi vărs plămânii,
o stare de covalescenţă.
Apoi îl văd, un chip atât de cunoscut...
Cine eşti? Ce s-a întâmplat? E vreo urgenţă?
Se-apropie încet, cu zâmbetul pe faţă,
şi îmi rosteşte:
Sunt eu, acel ce-n tin' trăieşte!
Adevărata-ţi personalitate, cel ce visa,
visa la ţărm, la libertate.
Iată-mă, căci te-am salvat,
eşti liber,
trăieşte viaţa spre care-ai fost chemat!

Oferă-mi o speranţă

Şi scriu, dar nu mai vreau să scriu,
căci nu mai am cuvinte,
s-au aşternut demult…au dispărut.
Şi mă gândesc la ieri, la azi, la ziua de mâine,
dar sunt confuz, nu realizez.
La fel ca frunzele se duc aceste gânduri,
dar, reapar, şopteşte primăvara,
cu scopul de-a mă pustii din nou.
Nu ştiu să scriu, nu ştiu ce să gândesc,
pe cin’ să mai dau vina, în cine să mă-ncred..
în soarele ce mă-ncălzeste? În lună, în stele?
La cine să privesc?
Spre cine să mai strig?

Mi-e dor de-un curcubeu şi de mirosul primăverii,
mi-e dor de malul mării, îmi este dor..
un aprig dor de zâmbet..de inocenţă.
Mi-e frig, e sufletul pustiu,
Mi-e foame, mi-e sete, oferă-mi o speranţă,
un vis, o şansă spre lumină.
Adorm, deşi sunt treaz.
Zâmbesc, deşi n-am vise.
Sunt singur, chiar de se-aud în juru-mi paşi.
E noapte, e zgomot sufletesc.
Închei aici, căci, aţipesc.

Un ultim Sacrificiu

Ce glas ciudat şi fâşnet de cuvinte,
ajung să-mi gâdile urechea.
Răcoarea dimineţii,
cu umbră de iubire şi glas de bucurie,
mi-alină inima şi sufletul în ceasul trist.
O frunză se desprinde iar alta-n loc răsare,
când soarele blajin alungă norii-n depărtare.
Iar eu cu ochii înfriguraţi şi trupul amorţit,
ascult răcoarea dimineţii.
Ce-mi spune blând că totul va fi bine,
că va fi soare, când tu vei fi cu mine.
Mă-ncred în ceea ce nu văd,
şi-ascult ceea ce nu aud.
Îţi simt prezenţa cu al dragostei fior,
iar inima-mi încet se-nalţă,
spre cerurile vaste,spre nemurire.
Se duce-n albe zări, iar eu rămân fără de ea.
Oare mai pot trăii când ea m-a părăsit?
Oare se bucură acolo unde e?
Încerc să aflu, să îmi răspund,
când brusc, pe bolta înstelată,
inima mea, de dragoste e înconjurată.
Atunci cu un răsuflu uşurat,
mă sting şi mă îndrept spre cerul minunat.

Cea care ai fost o voi uita

Şi scriu aceste rânduri cu gându' doar la tine,
îţi scriu din inimă,ceea ce simt.
Cu pasiune îţi spun că mă gândesc numai la tine,
la cea care mi-ai fost o sursă de viaţă,
şi insipiraţie, îţi scriu să nu mă uiţi.
Încet cad lacrimi pe foaie,
iar scrisul mi-e atât de tremurat,
căci,tu,iubirea mea ai alungat.
O unde eşti, arată-ţi chipul cu zâmbetul tău cald,
mi-e atât de dor - un orizont îndepărtat.
Oceanele mă duc în depărtare,
plutesc,adorm şi-n larg eu mă trezesc.
Dar gândul meu e doar la tine,
în tine e speranţa mea,
nu-ntoarce spatele,nu mă lăsa,
nu spune "adio, te voi uita".
Am vrut să-ţi fiu alături,
să te ridic când deznădăjduieşti,
să-ţi spun cuvinte de îmbărbătare,
să râdem amândoi,să fim o lună şi un soare.

Zorii te-aduc pe tin' în gândul meu,
iar ziua, apune cu chipul tău pe cer.
Cad stele,lacrimi, pe pământ,
cad vise şi speranţe.
Se frânge biata-mi inimă,
căci tu la min nu te gândeşti.
Ai dat uitării tot ce-a fost,
şi nu mai simţi nimic,
nimic pentru acel ce lângă tine a fost.
Ce să mai cred...
când dulci cuvinte îmi rosteai,
şi zâmbete atât de fine..
oare, tu mie îmi zâmbeai?
E tot mai tristă inima,
Şi-ndurerată de nespus,
căci i-ai luat ce avea mai preţios.
Nu plânge inimă,nu te-ntrista,
chiar de e greu,amar,durere,
rămâi cu mine,nu te-ndepărta.
Căci într-o zi,din zări albastre,
o altă dragoste,durerea noastră va alina.
Rămâi cu min' nu mă lăsa.

O dragoste şi un vis frânt

Era o zi cu soare, o zi de mai,
o dimineaţă călduroasă, gândeai că e în rai.
Livada verde,grădina înflorită,
şi fluturi,păsări chiar şi furnica mărunţică.
O armonie îmbălsămată cu zbor de rândunică,
şi glas duios de ciocârlie.
Era perfect, era doar bucurie.

În pragul casei, cu ochi căprui,
blândul fecior, privea la mândra lui.
Un aer trist şi-o veste grea,aduse el,în urma sa,
căci chipul fetei pe loc se înnegrii.
Iar zâmbetul ce altă dată o însoţea,
îndată dispăruse,căci el, el va pleca.

În faţa lor,prin iarba deasă, un cuplu tânăr de arici,
erau voioşi şi până peste cap de fericiţi.
Deasupra lor cu cântece de mare gingăşie ,
familia unor rândunici, serbau azi zece ani de căsnicie.
-Numai cei doi aveau de suferit.-
Cu inimi zdrobite şi ochi înlăcrimaţi,
cei doi se despărţiră, atât de indignaţi.
Apoi, un strigăt violent se auzii :
-De ce,de ce-ai ales să pleci?Ce ţi-a lipsit?
Şi câte lacrimi nu am vărsat, sau câte nopţi nu am dormit,
oare a fost doar în zadar?
Te rog, hai spune că nu e-adevărat!
Că e doar un coşmar şi tu, tu n-ai plecat.
Dar,văd că visul tău e mult m-ai important,
căci m-ai lăsat şi, ai plecat..

E linişte, natura plânge, afară-i pe-nserat.

Trisţea,în inimile celor doi, s-a aşternut.
Dragostea ei, îndată a apus, s-a stins.
Iar el, din tot ce acasă şi-a propus,
a eşuat, căci inima şi gândul său,
era la ea, la cea pe care o iubea.

Scrisoare..

Pe unde merg sau , când visez,
în preajma mea, un chip zăresc.
Apoi, 'naintea ochilor, încep să se perinde,
imagini,sunete şi amintiri.
Deşi doresc uitarii să le dau,
nu reuşesc, nu am scăpare.
Sunt victima surâsului blajin,
întemnitat de-atâtea zile.

De ce-mi provoci asemenea durere,
şi răni adânci fară de leac?
Căci ştii prea bine..
că sunt departe şi că zac.
Aş vrea să pot să strig în miez de noapte,
şi tu să mă auzi, să-mi fii aproape.
Dar iată-mă atât de slab, neputincios,
o mână de ţărână, purtată-n vânt, fără folos.

Deşi îmi eşti cea mai strălucitoare stea pe cer,
distanţa până la tine, e ca un zid de fier.
Aş vrea de multe ori cuvinte dulci să îţi rostesc,
dar până ajung pe cer la tine, se pierd, se risipesc.
Nu pot să fac nimic de-aici jos,de pe pământ,
ci doar s-aştept,s-aştept şi să privesc.
Adorm încet, cu gându doar la tine,
spunându-mi: ' las că, mâine, mâine vine! '

Toamnă!

Sunt solitarul zilelor de toamnă.
Rugina frunzelor căzute,
Şi sunet amorţit de iarnă.

Vântul tăcut, ce-mbătrânit străbate,
pădurea amorţită,
prelung, în miez de noapte.

Fâşnesc mii de cuvinte,
sub paşii mei stridenţi,
ce duc în depărtări ecouri amorţite.

Când deodată...
din mersul ei grăbit,
în dreptul meu se-opreşte,
o rază de soare,
ce inima îmi încălzeşte.

Exist deşi nu vezi...

Sunt ceea ce nu sunt,
ajuns-am să nu mai exist.
Căci eu exist dar nu mă regăsesc.
stau uneori şi mă gândesc,
apoi,privesc la mine,
dar nu l-acel ce-ţi scrie acum,
ci într-acel ce-l vezi pe drum.

Şi mă întreb de ce nu pot să intervin..
de ce-s fantomă în propria-mi viaţă?
Care a fost acel moment,
acel ce m-a îndepărtat?
Îndepărtat de mine..acel ce are viaţă.

Exist dar nu sunt eu,
acel ce zilnic, un drum întunecat trasează.
Sunt umbra neagră din trotuar,
ecoul amorţit şi tristul amărât fugar.

Încerc să-ţi spun,să-ţi relatez,
dar e în zadar,
căci tu exişti, dar eu sunt umbră pe trotuar.

Şi de-ai să vezi o tristă umbră în noapte,
să nu te-ndepărtezi,căci eu exist,dar tu nu vezi.

În Vale!

Mai sunt eu, acel ce nu sunt azi?
Am adormit sau sunt eu treaz?
De ce-i mereu o dulce,tristă melodie,
sau versul meu o acră simfonie?
M-am săturat să folosesc,
simbolul nepătruns al întrebării...
cu mine, singur, să vorbesc!

E mult prea mult, amestec de culori,
şi zgomot sumbru,strident,grotesc.
Opreşte-te acum,opreşte-te, dispari pe veci.
Zadarnic strig din vale.
Degeaba încerc să-mi spun că, va fi bine,
căci neputinţa taie tot în cale.

Ce am ajuns şi unde sunt?
Sunt conştient ce fac şi cum trăiesc?

Abandonat!

Bezmetic prin pustiu acum eu rătăcesc,
căci totul mi-e ostil.
Natura mă refuză iar soarele mă ocoleşte.
E numai umbră şi deşert,
iar spinii-s peste tot,
amarnic mă-ncolţesc.
Şi frigul se-nteţeşte,
Căci cavalerul negru al nopţii,
urlând în zare, se zăreşte.
Iar ,focul amintirilor de vis,
e prea firav să mă-ncălzească.
Se stinge brusc, refuză să mă-ocrotească.
Rămân în frig pierdut şi întristat,
uitat de toţi,abandonat.

Zâmbet de mai

Zâmbesc,zâmbeşti şi ne zâmbim,
E zi de mai - cu soare
Păsări cântând,copacii înflorind.
O zi cu soare,amurg de mai,
Când te-am zărit în parc,
Pe-o bancă meditai.
Şi eu zâmbeam - tu nu vedeai.
A doua zi, o zi de mai,
pe-aceaşi bancă,doar tu erai.
Şi mi-ai zâmbit,dar nu înţelegeam.
A treia zi , apus de mai,
din nou ne-am întâlnit
Şi ne zâmbeam ,căci era mai.

Odă a tristeţii

Şi mă întreb acum oare de ce?
De ce-i distanţa dintre noi atât de mare?
Şi cum să fie bucurie acolo unde nu e alinare...
..acolo unde nu e timp de-mpărtăşit,
Ci doar mereu o umbră de granit!
De ce speranţă acum să mă mai ţin?
Prin care stea să-ncerc să-ţi mai vorbesc?
Mi-e totul imposibil şi totul e un chin...
...un chin grotesc.
De ce-n monotonie...
din nou ajung un gri tablou ca să pictez?
Dar fără rost şi către nimeni,
Deşarte întrebari eu adresez.
-Căci tu nu mă auzi...
..tu nu eşti lângă mine-
Erai atâta de aproape,
-dar ai plecat,te-ai stins-
ca un chibrit în noapte.
-E aerul atât de greu de suportat...
...oceanul infinit fără puţin uscat-
E tristă atmosfera,e dureros de greu.
Stejarul ruginit,florile-amorţite,bătrâna lumânare,
Cu toate-mi zugrăvesc o atmosfera apăsătoare.
Şi-ncep ca să privesc pe geam...
...şi tot mă uit şi neîncetat privesc,
Dar în final ajung să obosesc.
Şi-ncep să plâng căci ochii mei...
...pe tin nu te zăresc!

Veşnică, cărare

La fel ca drumul
e prietenia noastră.
Ca două benzi
de-o linie marcată.
Şi două sensuri
fară sfarşit vreodată.
E drumul ce veşnic
merge paralel.
Chiar de sunt gropi,
de-i deal ori vale,
Chiar de e vant,
polei sau poate soare,
Prietenia noastră,
i-o veşnică, cărare.

Liceu

Privind înnapoi la drumul şerpuit,
Peste coline, prin văi, sau orizontul infinit,
Nu pot decât un lucru să afirm..
..S-a meritat…
S-a meritat, prieteni ca să-mi fac.
S-a meritat tot stresul cumulat.
Chiar dacă-n zori trebuia să ma trezesc,
Sau ploaia, vântul, gerul, pe drum să le zăresc..
………..S-a meritat!
Deşi au fost şi clipe tensionate,
Un zâmbet le-a gonit pe toate.
Şi de-ar mai fi vreo 4 ani aşa,
Aş spune iar…S-ar merita!
Căci clipele frumoase şi amintirile de vis,
Te fac să te gândeşti că eşti în paradis.
O, scump liceu al tinereţii mele,
Eşti lacrimă de fericire pe obraz.
Te rog rămâi mereu în inimile noastre,
Şi nu te du, şi nu ne părasi,
Ci ţine-ne legaţi….
….pînă în cer cu toţi ne-om întalni.

Sfarşit

Murdară'i haina ce o port,
Şi mult prea prăfuită.
Incalţămintea zdrenţuită
Iar ochii obosiţi.

Cu mainile ranite,
Şi sufletul zdrobit,
Hoinar eu am ajuns
Flămand şi istovit.
Durerea inimii apasă
Puterea trupului mă lasă.

Şi cad străpuns
Cu faţa la pămant,
Inconştient...
...ca într-un mormant.

Aştept ca să revii!

E noapte acum şi bezna-i tot mai deasă,

Iar în oraşul gri,şireata linişte se lasă.

Tresar un pic şi ma gîndesc,

Şi tot privesc şi iar gîndesc.

Iar ca răspuns, o stea zăresc.

Îmi fuge gandu’ apoi la tine,

Priveşti şi tu aceeaşi stea ca mine?

Distanţa grea sau miile de kilometri..

…ce ne despart…

Prin astă’ stea, îmi par doar centrimetri.

Şi tu-mi vorbesti şi ea îmi spune,

Apoi zîmbesti şi ea îmi zice.

Tu parcă langă mine eşti,

E ca un basm, e ca-n poveşti.

Chiar dacă zorii reci a dimineţii,

Te-au alungat, regină a blandeţii,

Eu ştiu că pe-nserat,din nou te voi vedea,

Din nou te-oi auzi şi-n preajma ta voi sta.

Şi tot aştept ‘napoi ca să revină

Să’mi spună de te-a zărit pe tine..undeva

Şi prin povestea ei plină de farmec

Să mi te-aducă inapoi ,speranţa mea.

O lume perfectă

Aş vrea să reunesc o lume-ntreagă,

Prin dragoste să-i leg pe toţi laolaltă.

Şi să luptăm,dar nu-ntre noi,

Ci pentru acei ce zac in foame şi noroi.

Sa răsărim ca soarele pe cer..deodată,

Şi încălzind,să împăcăm planeta toată.

Aş vrea să renunţăm la arme şi ura dintre noi,

Să nu existe tancuri,armate şi război.

Copiii să se joace cu toţii laolaltă,

Şi bucuria lor,lumină să ne fie.

Iar crima,pe veci ca să dispară,

Chiar cearta dintre oameni nicicînd să mai răsară.

Să fie bucurie şi pace,armonie,

Făr’ de palate sau lux ori bogaţie.

Uitînd de rasă,de varstă sau culoare,

Să ne privim şi să rostim…îmi eşti valoare!

Căci lumea-i plină de amar,de plîns si de durere,

De crime,furt şi de mizerii.

Cam asta-i tot ce vreau şi îmi doresc,

O lume-ntreagă să unesc.

Departe de oras!

De unde să încep?
Să îti descriu,ce vad,ce simt,ce e aici,
Dincolo de ziduri,departe de oraş.
Eu,soarele şi micii mei amici.
Printre atatea simfonii,
Şi sute de mişcări,acrobaţii,
De păsări mari,pînă şi furnici,
Chiar soarele şi luna cu toţi îmi sunt amici.
Iarba verde,copacul înflorit,,
Şi micul carabuş,ce pare obosit.
Totul e plin de viaţă,
Şi tot e-n armonie.
Iar păsarile-mi spun în ciripitul lor,
Că printre ele, eu mi-s un dirijor.
Iar soarele imi spune că pleacă de pe cer,
Şi-mi lasă cheia nopţii,luna,cu al ei mister.
Cu toţii se retrag,se duc in lumea lor,
Dar mîine din nou ne-om întîlni,
Şi vom cînta şi-om povesti,
Pan’ noaptea străjer ne-o fi.

E ZÎMBETUL TĂU?

Prin miile de feţe ce astăzi le-am zărit,
Doar una dintre ele, m-a fermecat si m-a uimit.
Era un chip cum n-am mai întalnit demult,
sau poate niciodată.
O faţă blîndă şi-un zîmbet de cristal,
Cu bunătate,linişte si calm.
Cînd a zîmbit, Pămîntul, deodată s-a oprit.
Cand a surîs, ura si norii a distrus.
Atît de inocent şi de suav,
Şi plin de viaţă, fericire,
Incît nu te mai săturai,ci doar visai in amortire.
Te fermeca privirea ca un basm,
Şi te ţinea captiv,cu porţi de aur ferecate,
Cu lanţuri grele, catuşe întortochiate.
Dar nu-mi doream să evadez de-acolo,
Nici vorbă să renunţ asa uşor.
Şi cînd să mai privesc incă odată,
A dispărut, se duse ca un nor.

In umbră!

Trăiesc ce nu simt,aud ce nu văd

Iubesc ce-i ascuns,si-ascult ca sa văd.

In umbre ma sprijin,

Şi-n şoapte-mi fac drumul.

Dar unde mă-ndrept?Şi care mi-e scopul?

Nimic nu se-aude...zadarnic e totul.

Ţintesc mai departe ..in bezna amară,

Să simt şi să bîjbîi, căldura de vară.

Dar totu-i pustiu si totu-i închis

Şi-ncep ca să plîng, căci nu-i doar un vis.

Pe-o bancă m-asez,să pot să gîndesc

Să pot ca să-ncerc din umbra să ies.

De ce lîngă bancă e soare,lumină?

Pe cînd lîngă mine e umbră si tină?

Eu fug înnapoi şi-mi caut iar calea,

Să-ncerc să refac inc-odată umblarea.

Captiv!

Mi-e totul confuz,mi-e totul hilar,

Mi-e totul urat si totu-i murdar.

Umbresc in mine soapte straine..

Graiesc cuvinte ce nu-s pentru mine.

Impulsuri ciudate ma prind deodata,

M-apasa ma-mping si ma lasa dindata.

Si totu-i inchis si bezna se lasa..

Si bajbai prin noapte ..lumina sa iasa.

Raspuns nu gasesc si chiar nici o cale

Pierdut eu merg ,incet si agale.

Dar cum as putea sa stau in picioare,

Cand noaptea-i adanca si bezna-i in floare.

Raman captiv si astept ajutor,

Astept ca sa vina,caci altfel eu mor.

Glasul!

Zambesc la glasul vocii tale,
E rupt din cer sau e din soare?
Sa-l pretuiesc mai mult as vrea
Sa nu se stinga ca o stea.
Sa fie al meu , sa-l pot pastra
Sa-l pot avea pe veci asa.
Se risipeste prea usor...
Se duce totul parca-n zbor,
Si-ncerc sa-l prind ca sa-l cobor,
Il trag,il prind si...il omor.
Dar vai,l-am strans cu mult prea tare,
Si-acum e mort si el dispare.
O glas duios si bland,fara asemanare,
Vino innapoi, imi cer iertare
Caci fara tine totul astazi...moare.

Totul Dispare!

Ma uit in jur si vad doar ziduri,
Privesc pe geam si parca-s si mai multe,
Cobor in mine sa pot ca sa visez,
.....si acolo-s alte ziduri
Incep sa fug spre usa ca sa ies
Dar cand sa o deschid de-un zid eu ma izbesc.
Si cad nauc si-ncep sa ma gandesc,
Cum sa tot fac,sau cum sa izbutesc.
Sa tot incerc!?zadarnic mi-ar fi lupta.
Sa-ncep sa strig?! nu cred s-ar aude.
Si atunci ce pot ca sa mai fac?
Iesire nu-i,speranta si ea moare...
Privesc spre cer,privesc eternul soare,
Ma uit in jur si-ncet....totul dispare.

De Vorba Cu Inima!

E liniste in suflet,

La fel si-n viata mea.

Doar intr-un colt de inima..

..mai plange cineva

“Ce s-a intamplat amice…?

De ce te plangi asa?”

…”Amagire”…

..rasuna..in urechea mea.

“Dar cine,ce si cum s-a intamplat?”

Si plange iar,din ce in ce mai apasat…

Te rog raspunde-mi!...

…si lasa-ma sa-ti sterg obrazu-nlacrimat.

“Viata mea si multe sentimente…

Mi-au fost zdrobite…

…de suflete indiferente.

Si-am plans cu foc si-am plans cu-amar,

Caci ce-am facut..a fost doar in zadar.

M-am daruit neincetat ,

si am iubit, si am iertat…

..dar ca raspuns…cu toti m-au condamnat.

Si-acuma dar,ca ai aflat…

Te rog sa pleci…sa pot sa plang….Neincetat!