De ai să-mi plângi vreodată dragostea

De ai să-mi plângi vreodată dragostea,

nu te-ntrista,

căci eu voi fi răpus întâi,

de tot ce azi mi-ai oferit

și ani la rând nu am putut avea.

De îmi vei duce dorul pe-nserat,

nu te-ntrista,

căci niciodată și nicicând,

în negură și-abis

nu se va pierde, vreo lacrimă de-a ta.

De toate îți vor spune să renunți,

nu renunța,

căci eu sunt lângă tine,

prin vis, prin glas, prin orice adiere

eu sunt, voi fi... lumina ta.

De crezi c-am să te las

și-am să presar în urma mea

doar spini și cioburi de durere,

nu te-amăgi cu aste' vorbe

căci eu în cufărul cu lacăt,

mereu te voi păstra.

Și dacă peste toate

te-ndoiesti de viitorul nost',

atunci te-anunț în scris,

cu subsemnat,

c-am să renunț la tot

și-am să devin om însurat.

18 noiembrie 2012

Dacă acești pereți ar putea vorbi

Dacă acești pereți ar putea vorbi,

de m-ar putea înțelege

de mi-ar pricepe glasul și vorba,

suspinul, amarul..

ar fi posibilă fericirea

ar fi real zâmbetul,

și-o altă poveste ar fi

un altfel de sunet, o altă istorie.

 

Nu vreau sclavie

a tot ce mă-nconjoară.

Nu vreau acest "vreau",

să-mi fie țel în viață.

Ci vreau puține lucruri

să se schimbe,

să aibă altă formă

și sunet și culoare.

 

Vreau doar un glas

și doar o mângâiere,

un deget fîn

pe pielea-mi aspră

să-și plimbe alinarea.

 

Vreau ochii-mi uzi

batista de turcoaz să mi-i usuce.

Vreau doar un braț

unde să-mi sprijin capul

și s-adorm visând un vis,

în care-i doar fior de fericire,

și-n care eu sunt viu

precum mult răposatul,

tărâm din Atlantis.

Doar tu şi eu

Doar tu şi eu,

am fost născuţi pentru “ a fi ”,

un drum sau poate o cărare

ce ne-a purtat prin văi adânci,

sau munţi imenşi

prin vânt, prin ploi sau, poate soare.

Doar tu şi eu,

am înţeles ce nimeni n-a ştiut.

Am regăsit acum

timpul pierdut şi dragostea ce-am oferit,

unui băiat sau unei fete.

Am regăsit sensul iubirii

ce până ieri,

n-am înţeles, nu am ştiut.

Şi doar în noi,

doar tu și eu,

adevărata fericire s-a’nfiripat,

arzând precum un rug

la nesfârşit, mai înfocat.

Vreau să-nțeleg iubirea

De aş vedea apusul inc-odat’

aş zice … mulţumesc.

De aş atinge praful

şi-aş lumina cărarea,

aş spune că trăiesc.

De-aş fi pirat sau, avocat,

aş învârti al lumii sens

aşa cum mi se pare mie drept,

şi bun şi–adevărat.

De-aş face tot ce-aş vrea

ar fi nimic,

căci limită n-ar exista.

De-aş spune că iubesc,

de-aici de jos, pân’ sus la cer,

ai spune că-s romatic visător,

un demodat, ieftin actor.

Dar spun ce poate tu nu crezi,

nu vezi viaţa celei mărginite,

robită-n luna de pe cer,

şi-n crimele-i dezlănţuite.

Ce viaţă,

ce vin spumant şi câtă raţiune

în ochi mi se-aprinde.

Prin  amalgamuri de cuvinte,

idei şi oseminte.

Aş vrea să pot, iubirea s-o ‘nțeleg,

să-i văd locaşul şi sfârşitul.

Aş vrea s-o văd descoperită de putere,

în ceasurile triste-a nopţii,

în albe tandrețuri, în  triste plăceri

şi roşii suspine.

Aş vrea să fac o legătură între acel plăcut

şi-acea albastră stare de bine.

Nu mă lăsa

ochii să mi-i deschid,

să mă trezesc în trista nemurire.

Ci ţine-mă aprins în veşnica iubire,

să mă târăsc, să fiu un rege

chiar de aş fi plăpând şi rece

într-o continuă aţipire.

Ce pace mă-mpresoară,

ce viaţă de calic

când vrei să înţelegi

iubirea ce te înconjoară.

Am făcut greşeli

Am făcut greşeli,
lucruri ce nu se pot ierta
nu se pot uita,
nu pot fi aruncate în mare,
pierdute pe veci.

Am fost slab şi eu,
am căzut şi-am scos sabia
a fost,
dar a trecut.

Azi privesc în urmă
şi-mi pare rău,
regret, căci nu e bine
să laşi urme de tristeţe,
în fiinţe pământeşti.

Lacrimi şi vorbe de căinţă
nu-şi au rostul acum,
căci timpul a cicatrizat
răni adânci şi reci,
dar eu,
eu... rămas-am trist pe veci.

De aş putea să ţip...

De aş putea să ţip

să-mi smulg inima din piept,

scuipând tot ce-i amar şi negru

aş face-o far’ să mai aştept,

fără s-ascult pistolul de la start

far’ să privesc în stânga şi în dreapta,

fără un El şi far-o Ea

fără un Sus şi far-un Jos.

Aş fi atât de liber,

salvat de mârşave prejudecăţi,

de ură şi minciună.

Dar uite că nu pot,

 nu pot să ţip, să zbier,

nu pot să-mi frâng plămânii

căci vocea mea-i pătată de rugină,

securea înfipt-adânc la rădăcină.

Sunt prizoner, înfășurat în lanțuri,

supus la chinuri de tăcere

un an, o lună,

etern-amară miere.

De-aceea aştept din ceas în ceas,

să vii la mine,

să mă dezlegi, să pui la loc

și să aduni ce-a mai rămas:

o vorbă-un glas, o mângâiere,

un fir de păr,

o-mbrăţișare sau un pas.

Să fiu din nou la fel,

ba chiar mai mult decât am fost.

Să mă ridic, să mă-nfior

să lepăd pielea veche

și sufletul căzut…

să le arunc, să le omor.

De sunt înconjurat de oameni

De sunt înconjurat de oameni

în bucurii sau întristări

în miez de noapte sau în zori,

mă-ntorc de fiecare dată

spre chipu-ţi plin de flori.

Te-aduc în faţa mea

a ochilor atât de dependenţi,

secundă de secundă

minut, oră şi ceas,

invoc a ta prezenţă şi al tău dulce glas.

Mi-e mintea fluture zglobiu

ce urcă munţi, coboară văi

albastru sus şi roşu jos,

o linie-n zig-zag,

un car fără de boi.

Sunt floarea pusă-n geam

uscată de mult soare

udată mult prea mult,

captivă-n existenţă,

fără polen, fără valoare.

De vrei să mă ajuţi

să-mi cruţi a mea durere,

prefate în cenuşă, încalecă pe vânt,

şi-ntrupă’te apoi,

în a mea încăpere.

Iubita mea, fiinţă rece

Iubita mea, ființă rece
îți scriu acum când vara trece.
Îți scriu despre apus şi curcubeu
îţi spun că vreau,
că vreau să fiu cu tin' mereu.

Iubita mea, fiinţă rece,
cu tine iarna iute trece.
Cu tine viaţa-i dulce anotimp
fără de nori,
fără eternul limitat răstimp.

Iubita mea, fiinţă rece,
mult te-oi iubi şi nu-mi va trece.
Mult te-oi purta în vis şi-n buzunar
să-mi fii pânză şi vânt
spre orizont, spre-un alt hotar.

Iubita mea, fiinţă rece,
amorul tău, nimic nu îl întrece.
Privirea ta ce naşte trandafiri,
mi-alungă apăsarea
şi-aspre amăgiri.

Iubita mea, fiinţă rece,
când mă vei vrea, să numeri pân’ la zece
şi voi zbura din zare-n zare,
te voi găsi
şi-ţi voi aduce alinare.

M-aplec asupra nopţii

M-aplec asupra nopţii,

tu floarea dimineţii,

să-ţi scriu, să te încânt,

să te iubesc în rime,

aici şi-acum… pe-acest pământ.

Să te aduc la pieptul meu

să te cuprind,

şi să-ţi şoptesc

eşti viaţa mea şi… te iubesc.

Mă înfior stiindu-te că pleci

gonind cu-a noastre amintiri

fugind tot mai departe

lăsând în urmă trandafiri.

Privesc răpus la capăt de uliţă

a umbrei caleaşcă

îngreunată de cuferele-ţi pline,

pline cu voaluri

şi rochii de mătase.

Și caii nechează

şi trupul mi-l frâng

căci pleci şi zbori,

spre calde ţinuturi ..râzând.

Am stat o vară bolnav în patul meu

am plâns, am suferit,

am blestemat ce am iubit.

Dar mai apoi,

pe loc m-am însănătoşit

la prima ta scrisoare,

atunci când mi-ai vorbit.

Ce dulce toamnă a urmat

ce foc al iernii

şi câtă primăvară

o dragoste ce urcă

un sentiment ce te-nfioară.

Eşti roua dimineţii

eşti vântul rece

eşti parte din perfecţiune

crăiasă albă… eşti farmecul vieţii.

M-am bucurat,

fără să ştiu,

că tu-mi vorbeai

de-o aspră depărtare,

m-avertizai spunând:

“ Mergi mai departe,

şi nu privi ‘napoi

ci uită-te în zare,

zâmbeşte… iubind în continuare. ”