De nu plecai...

Încet lumina dispare,

şi tot mai slab te văd,

şi tot mai trist...

şi-ndepărtare.

Te-ai risipit printre ruine,

te-ai amăgit,

şi te-ai hrănit...

cu demonii din tine.

Unde erai,

şi ce-ai ajuns?

Unde-ai fi fost...

de nu plecai?

De nu plecai.

De rămâneai,

şi ascultai...

acuma poate chiar zâmbeai.

Dar ai plecat,

uitând de toate.

Uitând de toţi...

fugind cât mai departe.

Şi, te-ai pierdut,

te-ai stins,

precum o flacără...

în miez de noapte. 

Cu sufletul vândut,

şi inima răpusă,

alegi să sari în gol...

de pe clădirea cea îngustă.

Şi mulţi te-au plâns,

te-au plâns pe tine,

căci n-ai venit...

ţi-a fost ruşine.

De ce nu te-ai întors

vroiam să te primesc,

să te ascult...

să te iubesc.

Acum ce pot a face?

decat să plâng,

şi să privesc...

la poza care tace.

Răni şi cicatrici.

De ce mai aştept speranţe?

De ce mai caut răspunsuri?

De ce nu te pot uita..

De ce?

După atâtea răni şi cicatrici,

atâtea cuţite înfipte,

de ce nu pot să-ntorc spatele,

să plec, indiferent,

şi să uit..

De ce?

Cu toate că nu vreau,

şi jur de fiecare dată,

că n-am să-ţi mai vorbesc,

de ce mereu,

trec peste mine şi-ţi zâmbesc?

Nu înţeleg de ce...

oare-atât de mult, să te iubesc?

Ce e iubrea?

Ce eşti tu?

Ce sunt eu, fără de ele?

şi unde e fericirea?

Iubirea noastră...n-a secat.

Mă dor ochii de când chipul nu ţi-am văzut,

urechile îmi ţiuie,

şi mintea mi-a înnebunit.

Ţi-am uitat glasul,

ţi-am uitat culoarea ochilor,

dar nu ţi-am uitat iubirea.

Am uitat ce-nseamnă primăvara.

Am uitat cum sună,

râsul unui copil.

Am uitat cum e să fii copil.

Am uitat de mine şi sufletul meu,

luptând să ţin în viaţă chipul tău.

Şi anii au trecut...

cocorii au tot venit şi au plecat,

dar eu

rămas-am să te-aştept,

mereu acolo, lângă lac.

De-atâta aşteptare,

găsit-am lacul plin cu stufi...

era pustiu, era secat.

Unde te-ai dus iubire?

Te rog a-mi spune,

ce s-a-ntâmplat?

Eu încă te aştept,

iubirea-ţi caldă, n-am uitat.

Te rog, revino,

Iubirea noastră...n-a secat.

Patru cărţi în patru sicrie

Patru scaune stau de vorbă,

cu patru oameni,

şi patru cărţi.

Patru bătrâni analizează viaţa,

şi toţi ajung să spună-n cor:

ca patru păsări trece,

se duce ca şi ceaţa.

Se prind de mână toţi,

se-ascultă, se-ncurajează,

privesc la riduri,

şi plini de-amar...oftează.

A doua zi, în casa cea pustie,

găsit-am patru cruci,
pe patru sicrie.

Eşti tot ce vreau şi tot ce voi avea.

Ce caldă-i mâna ta în mâna mea.

Ce dulci ţi-s ochii-n ochii mei.

Ce bine-i cu inima ta în viaţa mea.

Ce bine-i să locuiesc pe strada ta,

unde nu plouă, nu-s nori,

unde e cald şi rouă.

Ce bine-i să trăieşti lângă un înger,

lângă o stea,

mereu, tânăr şi-ndrăgostit de ea.

Nu obosesc să fiu cu tine,

şi cu nimic din lume,

nu te-aş schimba.

Eşti tot ce vreau,

eşti tot ce am,

şi tot ce voi avea.

Viaţa-i frumoasă cu tine,

căci frumuseţea ta…

menţine caldă inima mea.

Nu veni acum, când nu sunt eu.

Ajuns la capăt de drum, mă opresc.

Ajuns la capătul puterilor, cad.

Şi fără de cuvinte, tac.

Mi-e frică, sunt îngrozit.

Sper să nu apari acum,

şi sper ca paşii să-ţi întârzie.

Opreşte-te un minut,

să mă refac, să îmi revin,

să pot să îţi vorbesc.

Nu veni acum, când nu sunt eu,

când sunt ruine.

Când îmbrac zdrenţe,

când nu pot să vorbesc cu tine.

Te rog, mai zăboveşte-un ceas,

să mă ridic, să scutur praful,

şi amintirile ce dor.

Nu mă privi în ochi,

şi nu-ntinde mâna-n ajutor.

Prefă-te că nu sunt aici,

că nu mă vezi şi că nu-ţi pasă.

Treci azi pe lângă mine,

şi mâine,

mâine sigur voi fi bine.