Exist deşi nu vezi...

Sunt ceea ce nu sunt,
ajuns-am să nu mai exist.
Căci eu exist dar nu mă regăsesc.
stau uneori şi mă gândesc,
apoi,privesc la mine,
dar nu l-acel ce-ţi scrie acum,
ci într-acel ce-l vezi pe drum.

Şi mă întreb de ce nu pot să intervin..
de ce-s fantomă în propria-mi viaţă?
Care a fost acel moment,
acel ce m-a îndepărtat?
Îndepărtat de mine..acel ce are viaţă.

Exist dar nu sunt eu,
acel ce zilnic, un drum întunecat trasează.
Sunt umbra neagră din trotuar,
ecoul amorţit şi tristul amărât fugar.

Încerc să-ţi spun,să-ţi relatez,
dar e în zadar,
căci tu exişti, dar eu sunt umbră pe trotuar.

Şi de-ai să vezi o tristă umbră în noapte,
să nu te-ndepărtezi,căci eu exist,dar tu nu vezi.

În Vale!

Mai sunt eu, acel ce nu sunt azi?
Am adormit sau sunt eu treaz?
De ce-i mereu o dulce,tristă melodie,
sau versul meu o acră simfonie?
M-am săturat să folosesc,
simbolul nepătruns al întrebării...
cu mine, singur, să vorbesc!

E mult prea mult, amestec de culori,
şi zgomot sumbru,strident,grotesc.
Opreşte-te acum,opreşte-te, dispari pe veci.
Zadarnic strig din vale.
Degeaba încerc să-mi spun că, va fi bine,
căci neputinţa taie tot în cale.

Ce am ajuns şi unde sunt?
Sunt conştient ce fac şi cum trăiesc?

Abandonat!

Bezmetic prin pustiu acum eu rătăcesc,
căci totul mi-e ostil.
Natura mă refuză iar soarele mă ocoleşte.
E numai umbră şi deşert,
iar spinii-s peste tot,
amarnic mă-ncolţesc.
Şi frigul se-nteţeşte,
Căci cavalerul negru al nopţii,
urlând în zare, se zăreşte.
Iar ,focul amintirilor de vis,
e prea firav să mă-ncălzească.
Se stinge brusc, refuză să mă-ocrotească.
Rămân în frig pierdut şi întristat,
uitat de toţi,abandonat.