Un ultim Sacrificiu

Ce glas ciudat şi fâşnet de cuvinte,
ajung să-mi gâdile urechea.
Răcoarea dimineţii,
cu umbră de iubire şi glas de bucurie,
mi-alină inima şi sufletul în ceasul trist.
O frunză se desprinde iar alta-n loc răsare,
când soarele blajin alungă norii-n depărtare.
Iar eu cu ochii înfriguraţi şi trupul amorţit,
ascult răcoarea dimineţii.
Ce-mi spune blând că totul va fi bine,
că va fi soare, când tu vei fi cu mine.
Mă-ncred în ceea ce nu văd,
şi-ascult ceea ce nu aud.
Îţi simt prezenţa cu al dragostei fior,
iar inima-mi încet se-nalţă,
spre cerurile vaste,spre nemurire.
Se duce-n albe zări, iar eu rămân fără de ea.
Oare mai pot trăii când ea m-a părăsit?
Oare se bucură acolo unde e?
Încerc să aflu, să îmi răspund,
când brusc, pe bolta înstelată,
inima mea, de dragoste e înconjurată.
Atunci cu un răsuflu uşurat,
mă sting şi mă îndrept spre cerul minunat.