Odă a tristeţii

Şi mă întreb acum oare de ce?
De ce-i distanţa dintre noi atât de mare?
Şi cum să fie bucurie acolo unde nu e alinare...
..acolo unde nu e timp de-mpărtăşit,
Ci doar mereu o umbră de granit!
De ce speranţă acum să mă mai ţin?
Prin care stea să-ncerc să-ţi mai vorbesc?
Mi-e totul imposibil şi totul e un chin...
...un chin grotesc.
De ce-n monotonie...
din nou ajung un gri tablou ca să pictez?
Dar fără rost şi către nimeni,
Deşarte întrebari eu adresez.
-Căci tu nu mă auzi...
..tu nu eşti lângă mine-
Erai atâta de aproape,
-dar ai plecat,te-ai stins-
ca un chibrit în noapte.
-E aerul atât de greu de suportat...
...oceanul infinit fără puţin uscat-
E tristă atmosfera,e dureros de greu.
Stejarul ruginit,florile-amorţite,bătrâna lumânare,
Cu toate-mi zugrăvesc o atmosfera apăsătoare.
Şi-ncep ca să privesc pe geam...
...şi tot mă uit şi neîncetat privesc,
Dar în final ajung să obosesc.
Şi-ncep să plâng căci ochii mei...
...pe tin nu te zăresc!