Îmi sună cunoscut un glas...
e-acelaşi gust de-amărăciune.
E-aceeaşi viaţă gri şi monotonă,
şi-aceeaşi prăpastie,
fără fund şi fără margini.
Nimic nu-i nou,
nimic nu-i diferit.
Sau poate-s eu de vină,
sau inima mi-a obosit.
Plouă cu lacrimi, plouă cu nori,
plouă cu inimi frânte şi vise distruse.
Ochi trufaşi, priviri murdare,
gânduri nebune şi vorbe uşor spuse.
Oameni ce-aleargă în cercuri,
şi caută să strângă-n pumn,
un fir de praf, o rază de soare.
Aceeaşi zi şi-aceleaşi maşini,
aceleaşi arome, acelaşi noroi,
mereu aceleaşi grădini.
Ciudat sau poate întâmplare,
dar dureros şi chiar grotesc,
să-l vezi cu acu-n vene,
şi-o dorinţă arzătoare,
să intre-n lumea lui,
unde-i doar el, unde nimic nu doare.
Să-l vezi închis,
zidit şi el părcă-n pereţi,
ţinând în mână un afiş,
cu un dragon ce-nghite-un om, deja ucis.
Aceeaşi nemulţumire şi-aceeaşi bătrâni,
răpuşi de lumea rea, zdrobiţi în palma ta.
Aceeaşi nedreptate,
căci ea depinde nu de adevăr,
ci tonul vocii să se audă cât mai de departe.
E trist mesajul şi, poate fără rost,
dar uită-te în jur şi spune-mi:
Iţi place sau e dureros?
