Un vis, un gând şi o speranţă

Mă simt singur prin mulţimea covârşitoare,

căci nimeni nu-i ca min’,
în gând şi în visare.
Nu-i nimeni pe drumul meu,

pe-a mea cărare.
Oare fug eu prea tare?

oare sunt nevăzător,

la cei din jur..

..alerg cu nepăsare?

Ce va urma...
soare sau nori?
O lacrimă sau zâmbet..?
..mă-ntreabă al meu cuget.

Prin arşiţa dogorâtoare,
păşesc încet, păşesc agale.
Purtând în spate sac de întrebări,
şi însetat de adevăr,

o, cât de rău mă ard a mele frământări.
Aş vrea un strop pe faţa mea,

încet să se prelingă.
Un picur de apă,
focul inimii să stingă.

O ramură de fericire,
în cioc de porumbel.

O pată de culoare,

să am pe-al meu penel.

Şi să pictez la nesfârşit,

tabloul meu nemărginit.

Un vis, un gând şi o speranţă,

e ceea ce mă face fericit.

Aleg să zâmbesc

Viaţa mea azi e ruină,
dar mâine poate fi un rai,
depinde de mine.
Azi poate dau 'napoi şi nu mai lupt,
dar mâine stau pe baricadă,
cu sabia scoasă, gata să fac dreptate.
Şi poate azi e noapte şi e gri,
dar mâine va fi soare.

Fi-va soare mâine,
de vrei să lupţi,
de vrei să spui DA.
Spun DA astăzi,
ca mâine să fie cer senin,
şi spun NU la ce e rău,
caci nu mai vreau amar si chin.

Aleg să zâmbesc, aleg fericirea,
deşi trebuie să lupt pentru ea,
să fac sacrificii,
să trăiesc simplu,
să nu privesc înapoi,
se merită şi am s-o fac.

Ajută-mă şi nu mă judeca,
ia-mi mâna într-a ta.
Încurajează-mă, nu te indigna.
Am nevoie de ajutorul tău,
nu trece nepăsător pe lângă viaţa mea.

Un strop de sange!

Iată-mă din nou, Stăpâne,
cuprins de frică în mijlocul furtunii,
pe vârf de încercări sau pisc de teamă,
cumplite fulgere străpung văzduhul...
spre groază mă îndeamnă.
- şi clatină credinţa mea -
Rafale reci de vânt şi ploaie,
îmbibă haina mea cârpită,
murdară...zdrenţuită.

Privirea mi-o ridic spre cer,
iar braţele se-nalţă către Tine.
Cu buzele-Ţi dau slavă ne-ncetat,
deşi-s îngenunchiat, deşi-s încătuşat.
Te strig să-mi vii în ajutor:
Vino Stăpâne, blând şi-ndurător.

Cu ochii închişi ridic capul spre cer,
şi simt în fiecare fulg de nea,
un strop de sânge...o lacrimă de-a Ta.
- ce-a curs pe dealul din Golgota-
Pe-o cruce, în cuie ţintuit,
între tâlhari, te-am aşezat...
cu-al meu păcat pe cap încoronat,
cu-a mea mândrie, cu-a mea ticăloşie..
din dragoste acestea-I îndurat!
Şi vreau să-ţi mulţumesc,
cu viaţa mea şi tot ce am..
doar Ţie vreau să Ţi le dăruiesc!

Acceptă să trăieşti!

Oamenii vin, oamenii pleacă,
amintirile rămân, viaţa se duce,
prezentul contează, prietenii sunt totul.
Vorbele trec, se duc, ne lasă goi.
Zambete false, priviri de bun rămas,
îmbrăţişări de suprafaţă,
totul e vânt, e totul doar o ceaţă.
Dar ce rămâne-n urma?
O albie de râu secată?
E doar un vis şi-apoi revii la viaţă?
Oare ce contează cu adevărat?
Te-ntrebi de mâine, dar azi tu nu trăieşti,
Visezi la ani de fericire,
Dar azi, te resemnezi.
E greu să vezi un soare printre nori,
e greu când toţi sunt trişti tu să zâmbeşti.
Să fugi pe contrasens e-o nebunie,
când toţi se duc spre nicăieri,
când toţi coboară, cum ai putea să urci?
Şi totuşi trebuie s-o faci.
Rămâne o urmă în zăpadă.
Rămâne scris cu toţii ce-am făcut.
Fii fericit în ziua aceasta, nu te-ntrista,
e poate ultima, ultima zi, ultimul an,
ultimul zâmbet, ultima îmbrăţişare ce o oferi.
Îmbrăţişează fericirea.
Acceptă viaţa, acceptă eternitatea,
Acceptă-L pe El!

Salvat!

Plutesc în derivă pe barca vieţii.
Ajung la ţărm, într-un final.
m-apuc să ancorez,
în vise, iluzii sau în resentimente.
Dar zăbovesc puţin, aud un zgomot,
un glas ciudat, un ţipăt ascuţit.
E înfiorător, strident, asurzitor.
Înot spre acol', abandonându-mi viaţa.
Sunt înecat pe jumătate,
Plămânii-s plini cu apă,
o apă mult prea rece a societaţii.
Iar ochii mă ustură de sarea răutăţii.
Mă lupt cu valuri,
Cu reguli absurde, captivitatea.
Aud acelaşi glas, ce strigă disperat:
Ajutor, salvează-mă, nu mă lăsa să mor!
M-ambiţionez, înot cu râvnă către mal,
să îl ajut, să văd ce se întâmplă.
Ajung la ţărm, extenuat,
îmi vărs plămânii,
o stare de covalescenţă.
Apoi îl văd, un chip atât de cunoscut...
Cine eşti? Ce s-a întâmplat? E vreo urgenţă?
Se-apropie încet, cu zâmbetul pe faţă,
şi îmi rosteşte:
Sunt eu, acel ce-n tin' trăieşte!
Adevărata-ţi personalitate, cel ce visa,
visa la ţărm, la libertate.
Iată-mă, căci te-am salvat,
eşti liber,
trăieşte viaţa spre care-ai fost chemat!

Oferă-mi o speranţă

Şi scriu, dar nu mai vreau să scriu,
căci nu mai am cuvinte,
s-au aşternut demult…au dispărut.
Şi mă gândesc la ieri, la azi, la ziua de mâine,
dar sunt confuz, nu realizez.
La fel ca frunzele se duc aceste gânduri,
dar, reapar, şopteşte primăvara,
cu scopul de-a mă pustii din nou.
Nu ştiu să scriu, nu ştiu ce să gândesc,
pe cin’ să mai dau vina, în cine să mă-ncred..
în soarele ce mă-ncălzeste? În lună, în stele?
La cine să privesc?
Spre cine să mai strig?

Mi-e dor de-un curcubeu şi de mirosul primăverii,
mi-e dor de malul mării, îmi este dor..
un aprig dor de zâmbet..de inocenţă.
Mi-e frig, e sufletul pustiu,
Mi-e foame, mi-e sete, oferă-mi o speranţă,
un vis, o şansă spre lumină.
Adorm, deşi sunt treaz.
Zâmbesc, deşi n-am vise.
Sunt singur, chiar de se-aud în juru-mi paşi.
E noapte, e zgomot sufletesc.
Închei aici, căci, aţipesc.

Scrisoare catre cer

Mă prăbuşesc,
alunec de pe marginea lumii.
Cad şi mă târăsc,
să ating speranţa,
să prind frântura zorilor.
Dar ghimpi e tot ce-apuc,
şi ceaţă şi-ntuneric,e ceea ce primesc.
Mă rostogolesc către abis
Iar praful mă învăluie,
Cu-n strat de fier.
Mă zbat şi mă rănesc, mă lupt,
Nu pot, nu pot să izbutesc.
Şi cad răpus de gloanţe,
De ură,invidie şi egoism.
Ajung murdar şi zdrenţuit,
Inconştient,hoinarul nopţii.
Ruinele mă încălzesc.
Mă uit la cer, e roşu-aprins,
Sau poate-s ochii mei,
De lacrimi însângeraţi.
Şi plâng, suspin, mă ostenesc.
Iar ajutorul meu,
Râde ironic, mă neglijează.
Vreau să zâmbesc, poate m-ajută,
poate se-nseninează,
dar nu,
nu mai deţin aşa ceva,
m-a părăsit şi el când ajutorul a zburat.
Şi prind un fir de iarba, o speranţă.
Mă leg cu sufletul de ea,
Încerc să mă ridic,
Dar în zadar..
Mi-e trupul amorţit, de-atâta întrebare,
De răutate şi indignare.

Mă resemnez, mă las in voia sorţii,
Şi mă desprind de firul vieţii.
Amar şi zid de piatră,
pe min se prăbusesc.
Şi-mi zic cu-atâta răutate:
‘E prea uşor, nu vei scăpa,
vei suferi, te vei târî, vei înseta.’
‘Iar eu şi cei din jur,
la tine vom privi, de chinul tău ne-om bucura.’
Transpir, mă ostenesc,
cu lacrimi ‘naintea lui eu mă căiesc.
Nici vorbă de speranţă,
nici gând să ies învingător.
O, Dumnezeule, de ce nu eşti cu min’?
De ce mă laşi răpus?
De ce nu eşti aici durerea să-mi alini?
M-ai părăsit şi spatele Tu mi-ai întors.
Îmi pare rău, Te rog şi Te implor, iartă-mi Tu vina mea!
Aş vrea să Îţi promit că Te voi asculta,
aş vrea să-Ţi spun că Ţie mă predau,
că ziua cea de mâine cu Tin’ o voi umbla.
Dar cred că Te-aş minţi,
E doar o altă faţă a mea.
Mă văd la strâmtorare de aceea la Tin’ eu apelez.
Uită-Te în inimă, uită-Te în ea.
O, Tată..găsi-vei sigur adevăr!
Puţină dragoste, o boabă de credinţă!
Îţi dau ce vrei, inima mea…
deşi mi-e frică, deşi-s înspăimântat…
Ţi-o dăruiesc.
Poftim! e toată a Ta.
Dar rogu-Te din răsputeri,
salvează-mă nu mă lăsa.
Am dezertat, m-am prefăcut că sunt din oastea Ta.
Iartă-mă, Iartă-mi greşeala mea.
Ţi-aştept răspunsul,
aştept să aud iar vocea Ta.
De pe pământ, din văi adânci,
semnează fiul Tău, către Sfinţia Sa.

Un ultim Sacrificiu

Ce glas ciudat şi fâşnet de cuvinte,
ajung să-mi gâdile urechea.
Răcoarea dimineţii,
cu umbră de iubire şi glas de bucurie,
mi-alină inima şi sufletul în ceasul trist.
O frunză se desprinde iar alta-n loc răsare,
când soarele blajin alungă norii-n depărtare.
Iar eu cu ochii înfriguraţi şi trupul amorţit,
ascult răcoarea dimineţii.
Ce-mi spune blând că totul va fi bine,
că va fi soare, când tu vei fi cu mine.
Mă-ncred în ceea ce nu văd,
şi-ascult ceea ce nu aud.
Îţi simt prezenţa cu al dragostei fior,
iar inima-mi încet se-nalţă,
spre cerurile vaste,spre nemurire.
Se duce-n albe zări, iar eu rămân fără de ea.
Oare mai pot trăii când ea m-a părăsit?
Oare se bucură acolo unde e?
Încerc să aflu, să îmi răspund,
când brusc, pe bolta înstelată,
inima mea, de dragoste e înconjurată.
Atunci cu un răsuflu uşurat,
mă sting şi mă îndrept spre cerul minunat.

Cea care ai fost o voi uita

Şi scriu aceste rânduri cu gându' doar la tine,
îţi scriu din inimă,ceea ce simt.
Cu pasiune îţi spun că mă gândesc numai la tine,
la cea care mi-ai fost o sursă de viaţă,
şi insipiraţie, îţi scriu să nu mă uiţi.
Încet cad lacrimi pe foaie,
iar scrisul mi-e atât de tremurat,
căci,tu,iubirea mea ai alungat.
O unde eşti, arată-ţi chipul cu zâmbetul tău cald,
mi-e atât de dor - un orizont îndepărtat.
Oceanele mă duc în depărtare,
plutesc,adorm şi-n larg eu mă trezesc.
Dar gândul meu e doar la tine,
în tine e speranţa mea,
nu-ntoarce spatele,nu mă lăsa,
nu spune "adio, te voi uita".
Am vrut să-ţi fiu alături,
să te ridic când deznădăjduieşti,
să-ţi spun cuvinte de îmbărbătare,
să râdem amândoi,să fim o lună şi un soare.

Zorii te-aduc pe tin' în gândul meu,
iar ziua, apune cu chipul tău pe cer.
Cad stele,lacrimi, pe pământ,
cad vise şi speranţe.
Se frânge biata-mi inimă,
căci tu la min nu te gândeşti.
Ai dat uitării tot ce-a fost,
şi nu mai simţi nimic,
nimic pentru acel ce lângă tine a fost.
Ce să mai cred...
când dulci cuvinte îmi rosteai,
şi zâmbete atât de fine..
oare, tu mie îmi zâmbeai?
E tot mai tristă inima,
Şi-ndurerată de nespus,
căci i-ai luat ce avea mai preţios.
Nu plânge inimă,nu te-ntrista,
chiar de e greu,amar,durere,
rămâi cu mine,nu te-ndepărta.
Căci într-o zi,din zări albastre,
o altă dragoste,durerea noastră va alina.
Rămâi cu min' nu mă lăsa.

O dragoste şi un vis frânt

Era o zi cu soare, o zi de mai,
o dimineaţă călduroasă, gândeai că e în rai.
Livada verde,grădina înflorită,
şi fluturi,păsări chiar şi furnica mărunţică.
O armonie îmbălsămată cu zbor de rândunică,
şi glas duios de ciocârlie.
Era perfect, era doar bucurie.

În pragul casei, cu ochi căprui,
blândul fecior, privea la mândra lui.
Un aer trist şi-o veste grea,aduse el,în urma sa,
căci chipul fetei pe loc se înnegrii.
Iar zâmbetul ce altă dată o însoţea,
îndată dispăruse,căci el, el va pleca.

În faţa lor,prin iarba deasă, un cuplu tânăr de arici,
erau voioşi şi până peste cap de fericiţi.
Deasupra lor cu cântece de mare gingăşie ,
familia unor rândunici, serbau azi zece ani de căsnicie.
-Numai cei doi aveau de suferit.-
Cu inimi zdrobite şi ochi înlăcrimaţi,
cei doi se despărţiră, atât de indignaţi.
Apoi, un strigăt violent se auzii :
-De ce,de ce-ai ales să pleci?Ce ţi-a lipsit?
Şi câte lacrimi nu am vărsat, sau câte nopţi nu am dormit,
oare a fost doar în zadar?
Te rog, hai spune că nu e-adevărat!
Că e doar un coşmar şi tu, tu n-ai plecat.
Dar,văd că visul tău e mult m-ai important,
căci m-ai lăsat şi, ai plecat..

E linişte, natura plânge, afară-i pe-nserat.

Trisţea,în inimile celor doi, s-a aşternut.
Dragostea ei, îndată a apus, s-a stins.
Iar el, din tot ce acasă şi-a propus,
a eşuat, căci inima şi gândul său,
era la ea, la cea pe care o iubea.