M-aplec asupra nopţii,
tu floarea dimineţii,
să-ţi scriu, să te încânt,
să te iubesc în rime,
aici şi-acum… pe-acest pământ.
Să te aduc la pieptul meu
să te cuprind,
şi să-ţi şoptesc
eşti viaţa mea şi… te iubesc.
Mă înfior stiindu-te că pleci
gonind cu-a noastre amintiri
fugind tot mai departe
lăsând în urmă trandafiri.
Privesc răpus la capăt de uliţă
a umbrei caleaşcă
îngreunată de cuferele-ţi pline,
pline cu voaluri
şi rochii de mătase.
Și caii nechează
şi trupul mi-l frâng
căci pleci şi zbori,
spre calde ţinuturi ..râzând.
Am stat o vară bolnav în patul meu
am plâns, am suferit,
am blestemat ce am iubit.
Dar mai apoi,
pe loc m-am însănătoşit
la prima ta scrisoare,
atunci când mi-ai vorbit.
Ce dulce toamnă a urmat
ce foc al iernii
şi câtă primăvară
o dragoste ce urcă
un sentiment ce te-nfioară.
Eşti roua dimineţii
eşti vântul rece
eşti parte din perfecţiune
crăiasă albă… eşti farmecul vieţii.
M-am bucurat,
fără să ştiu,
că tu-mi vorbeai
de-o aspră depărtare,
m-avertizai spunând:
“ Mergi mai departe,
şi nu privi ‘napoi
ci uită-te în zare,
zâmbeşte… iubind în continuare. ”
