De sunt înconjurat de oameni
în bucurii sau întristări
în miez de noapte sau în zori,
mă-ntorc de fiecare dată
spre chipu-ţi plin de flori.
Te-aduc în faţa mea
a ochilor atât de dependenţi,
secundă de secundă
minut, oră şi ceas,
invoc a ta prezenţă şi al tău dulce glas.
Mi-e mintea fluture zglobiu
ce urcă munţi, coboară văi
albastru sus şi roşu jos,
o linie-n zig-zag,
un car fără de boi.
Sunt floarea pusă-n geam
uscată de mult soare
udată mult prea mult,
captivă-n existenţă,
fără polen, fără valoare.
De vrei să mă ajuţi
să-mi cruţi a mea durere,
prefate în cenuşă, încalecă pe vânt,
şi-ntrupă’te apoi,
în a mea încăpere.
