sâmbătă, 5 octombrie 2013

Monologul unei bărci


Pe lemnul uscat,
stă aspră sirena.
Un geam şi o uşă
de sute de ani
îi sprijină lenea.
Rugina-i adâncă
zăvorul e rupt
iar becul e ars,
şi totul e mut.

Cândva în trecut
grandoarea şi faima
surori îi erau,
chiar frate de trup.
Cândva nu de mult,
răzbea în priviri
în lauri şi glorii,
regine, martiri.
Cândva e vechi şi uitat
e anul în care
cu mic şi cu mare
în frig, îngropat.

Acum stă trasă la mal
şi plânge, suspină,
că nimeni, nicicând
durerea-i alină.
Pustie, scuipată,
adeseori artă
dar nu pentru-artişti,
sau oameni cu vază
ci pentru hoinari,
ce n-au nici o casă.

Şi soarele-apune
prin geamul ce-i spart
şi viaţa-i se-ncheie
când tu ai plecat.