Mă uit la faţa celui obosit

Mă uit la faţa celui obosit
și poate că nu plâng
dar stau pierdut
să înţeleg ce am găsit
de pierd minute-ntregi
privind la riduri şi ochi îngreunaţi.

 

Ciudat mod de-a vorbi
şi muzică ciudată,
cu-apasatoare notă
în ziua când
te vezi, te pipăi, dar nu eşti tu.
Și-alegi să fugi
să fugi cât mai departe.

 

Atunci când cazi
nu poţi privi,
nu poţi iubi
ci doar aştepţi
crezând că te vei ridica
sperând spre bine.

 

Și-i inima-nvelită-n plastic
și-n piele moartă,
și totul arde-n şoapte
și totu-i gri, când totul ne desparte.

 

Și vorbe mă izbesc
când oameni ţipă
și ochi privesc
hainele-mi rupte, sfâșiate.
Sunt judecat când sunt căzut
sunt alintat când sunt avut
și-ndepartat când tac şi-s mut.

 

Hârtii cu versuri stau pe jos
și cad fărâmituri.
Ulei şi scame se depun
pe litere, consoane,
pe verbe si vocale,
ce chin, ce om nebun.

 

Mă duc, las totu-n mâna soartei
să-mi ducă trupul
plutind pe-un val, cât mai departe.

Priveşte înapoi

Priveşte înapoi şi ai să vezi
cum lacrimi curg şuvoi în miez de noapte.
Și tu nu simţi
acele cicatrici adânci pe spate,
acele vorbe ce-au ucis
și au pătruns în adâncime,
frângând un spirit
și dezbrăcând umanitate.
O lepră în mulţime.

 

Izbit de pereţi, trântit la pământ
în noroi şi-n dezgust,
scuipat şi bătut, un animal,
scursura unui om avut.
Închis în cuşti, hrănit cu resturi,
în propriu-i sânge zace, piele şi oase,
plânge mereu, plânge tăcut.
Visează întuneric, la moarte ca lumină,
ca libertate, mântuire.

 

Adânc atras şi supt,
ca-ntr-un vârtej, ca-ntr-o chiuvetă,
primeşte-n mintea sa
solul întunecat cu-a lui ofertă,
înfiripat de sub pământ
din foc, pucioasă şi lavă încălzită.
Îl face zeu şi-l proslăveşte,
să-i cruţe viaţa
şi chinul ce-l trăieşte.

 

Şi urlete se-aud, prelung,
din temniţa de piatră.
Încolăcit în frig, în foame,
în jeg şi murdărie,
îşi roade unghii de perete
îşi rupe păr,
pierzandu-şi suflul înc-odată.

 

Și ani întregi
zi după zi,
un infinit de chin,
fără recurs la moarte.
Un vis înlăcrimat,
o cruntă realitate.