Roşu aprins

Roşu aprins

pe buze de femeie.

Negru murdar pe aripi feminine,

şi răni pline de sânge

pe mâinile străine.

Un corb întunecat

omidă veninoasă,

un lac învolburat

pustia goală casă.

Cădere-n gol

prin lame ascuţite,

plânset vulgar

şi oase ce-s trosnite.

Carbon şi dioxid

plămâni licheni

-fierbând-

a smoală şi ispite.

Apus în apuseni

şi moarte-n cotroceni.

Patru ospicii

Cinci nebuni.

Şapte bostani.

Nouă aluni.

Unturi ce curg pe mese de argint,

tacâmuri ce-s tocite

în porcii îndesaţi,

şi glume născocite.

Grumaz de şapte kile

argati şi cai

mătăsuri mai fine,

năpârci ce sug

sânge din vine.

Hiene, o turmă

Absurdul oraş

ascunde în el,

morman de scursuri

decepţii la greu.

Prin colţuri, cotloane,

prin spaţii închise,

zăreşti tot mai mult

vene deschise.

Aprinse dureri,

mânie şi ură,

în sânge pătrunse,

adânc în celulă.

Mirosuri bizare,

sebum şi spumă

mirosuri ce-atrag

hiene, o turmă.

Ţi-e greaţă şi groază,

ţi-e greu şi ţi-e silă,

s-accepţi să trăieşti

în groază din milă.

Monologul unei bărci

Pe lemnul uscat,

stă aspră sirena.

Un geam şi o uşă

de sute de ani

îi sprijină lenea.

Rugina-i adâncă

zăvorul e rupt

iar becul e ars,

şi totul e mut.

Cândva în trecut

grandoarea şi faima

surori îi erau,

chiar frate de trup.

Cândva nu de mult,

răzbea în priviri

în lauri şi glorii,

regine, martiri.

Cândva e vechi şi uitat

e anul în care

cu mic şi cu mare

în frig, îngropat.

Acum stă trasă la mal

şi plânge, suspină,

că nimeni, nicicând

durerea-i alină.

Pustie, scuipată,

adeseori artă

dar nu pentru-artişti,

sau oameni cu vază

ci pentru hoinari,

ce n-au nici o casă.

Şi soarele-apune

prin geamul ce-i spart

şi viaţa-i se-ncheie

când tu ai plecat.

Mozaic emotional

O mie de bucăţi de spaţii goale

o mie de raze de suflet,

o sută de valuri,

gânduri murdare… iubiri amare.

 

Umbre ce ard

mai rău ca nisipul de mare

îmi scot în ochi iluzii şi fantome.

Un măr şi-o pară,

tigrii, rechini, pisici de mare,

mă otrăvesc cu-a lor privire,

hipnotizat,

mă'ndrept spre amorţire.

Dinţi galbeni, stomace goale.

Închid ochii, vreau să visez.

Să mă scufund

în întuneric de coral,

să mă alint printre tăişuri

prin vârfuri ascuţite de fildeş colosal.

 

Să rupă cineva aceste cârje efemere

a dragostei placere,

căci mă rănesc şi mă acuză

mă fac să cred că sunt normal

când diagnosticul e clar: bolnav mintal.

 

Candelabre de argint murdare

ziduri crăpate de soare,

furnici ce mor

cărând propia casă,

călcate în picioare.

Schizofrenie

Iubit-am o fată cândva,
iubit numai pe ea.
Iubitul ei eu sunt acum
dar n-am culoare nici parfum,
ca să-i arăt că sunt la fel
bărbatul rupt din Dumnezeu.
Aş face-orice
oricât e de făcut,
ca să-i arăt că sunt la fel
frate-nfraţit cu Prometeu.
Dar stânjenit sunt de prezenţa sa
şi tac în preajma ei… şi plâng.
Adânc în suflet mă consum,
aş vrea să mor
şi dragostea să i-o trimit postum.

Aş vrea să-i las inima-n dar
să-i las ce am mai scump,
dar n-am nimic atât de valoros
nimic ce cântăreşte greu
nici lemn sculptat, nici albatros,
căci tot ce am e-o inimă arzând.
Dar toţi îmi spun, că-i un nimic.
Că dragostea.i iluzie şi proză,
o clipă ce zâmbeşti,
dar mai apoi un veşnic inamic.
Ce te consumă, oboseşte,
ce-ţi dă puteri de neînchipuit,
dar mai târziu te plictiseşti, nu te-plineşte.

Şi te întrebi, parcă virgin,
ce-i dragostea,
de am crezut şi eu în ea?
De m-am lăsat chiar amăgit,
pierdut-am nopţi iar de prieteni am fugit?
Ce-i sentimentul ăsta nou
ce-mi fură tinereţea,
şi-mi arde pieptul surâzând?
-Un drog amar ce-ndepartează bătrâneţea?-
Nu ştiu răspuns’ l-aceste întrebări
nici vorbă de-a pricepe,
doar ştiu că te iubesc enorm.
Iar de nu-ţi spun, iubita mea,
te rog a mă-nţelege.

Unchiaşul cenuşiu

De ce nu pot să râd

când toţi în jur zâmbesc?

De ce visez la moarte

precum un dar ceresc?

De ce aştept doar noaptea

ca să adorm şi să visez?

Unde îmi este fericirea

unde mi-e râsul sufocant?

Unde-i costumul,

şi viaţa-mi de savant?

Unde sunt munţii

unde e marea,

unde e tot ce-ncanta zarea?

- Unde suntem şi ce-am ajuns? -

 

 

O, tu, veche odaie,

de ce-s pereţii scrijeliţi?

de ce-i holul tăcut, tablourile moarte?

iar florile din gang

de ce-s înspăimântate?

O, voi ochi părăsiţi,

şi vai de voi, picioare pline de varici

căci aţi pierdut însufleţirea

şi-mi sunteţi inamici.

Mă trageţi înapoi

cadenţa-mi anulaţi.

de ce,

de ce nu mă cinstiţi,

de ce mă-ndepartati?

 

 

Ajuns-am să mă plimb

doar zece paşi greoi,

din prag de casă,

până la poartă, şi-napoi.

Ajuns-am să vorbesc

cu păsările dimineaţa

de pe veranda mea

servindu-mi deprimat,
ceaiul şi dulceaţa.

Ajuns-am singur şi uitat,

a nimănui povaţă

a nimănui alin,

exact ce am visat.

În cimitire stau şi plâng

În cimitire stau şi plâng

în beznă şi durere,

născut fără o inimă

care să doară

Şi nici fără plămâni.

Născut am fost fără un scop,

fără un ţel în astă viaţă.

Născut din poftă şi plăcere,

Cu-amărăciune’n suflet

fără a mamei mângâiere.

Şi am crescut în chin,

Luptând în somn cu umbre.

Şi am crescut fugind,

sperând să uit de feţe sumbre,

am tot crescut… murind.

M-am săturat

Aş vrea să fiu,
să mă ridic, să strălucesc,
să uit de tot ce-a fost
căci nu mai pot să strig şi să mă lupt
cu lanţurile ce mă leagă
şi îmi doboară sufletul,
mă ruginesc.
M-am săturat să tot păcătuiesc
gândind la despărţire,
la moarte ca fericire.
M-am săturat să-mi văd sicriul
şi oameni ce privesc
la un cadavru şi o groapă,
m-am săturat de-acest vis grotesc.
M-am săturat să tot suspin
să cad pe trepte
de jos înspre mai jos,
să tot privesc în sus,
şi să oftez.
M-am săturat de iarna asta crudă,
m-am săturat să inhalez
amar şi negru,
plămâni, rinichi distruşi,
piele uscată,
şi ochi îndureraţi... răpuşi.
M-am săturat de cântece şi poezii,
m-am săturat să văd
oglinda-n fiecare zi,
să văd ce am ajuns
şi ce puteam a fi,
să văd pierind în zare
vise, persoane, prietenii,
să văd cum îngerul din mine moare.
M-am săturat de tot,
căci totul mă dezgustă,
prea multă suferinţă
cu mult prea multă-oroare,
m-am săturat să fiu moluscă,
m-am săturat şi doare.

Mă uit la faţa celui obosit

Mă uit la faţa celui obosit
și poate că nu plâng
dar stau pierdut
să înţeleg ce am găsit
de pierd minute-ntregi
privind la riduri şi ochi îngreunaţi.

 

Ciudat mod de-a vorbi
şi muzică ciudată,
cu-apasatoare notă
în ziua când
te vezi, te pipăi, dar nu eşti tu.
Și-alegi să fugi
să fugi cât mai departe.

 

Atunci când cazi
nu poţi privi,
nu poţi iubi
ci doar aştepţi
crezând că te vei ridica
sperând spre bine.

 

Și-i inima-nvelită-n plastic
și-n piele moartă,
și totul arde-n şoapte
și totu-i gri, când totul ne desparte.

 

Și vorbe mă izbesc
când oameni ţipă
și ochi privesc
hainele-mi rupte, sfâșiate.
Sunt judecat când sunt căzut
sunt alintat când sunt avut
și-ndepartat când tac şi-s mut.

 

Hârtii cu versuri stau pe jos
și cad fărâmituri.
Ulei şi scame se depun
pe litere, consoane,
pe verbe si vocale,
ce chin, ce om nebun.

 

Mă duc, las totu-n mâna soartei
să-mi ducă trupul
plutind pe-un val, cât mai departe.

Priveşte înapoi

Priveşte înapoi şi ai să vezi
cum lacrimi curg şuvoi în miez de noapte.
Și tu nu simţi
acele cicatrici adânci pe spate,
acele vorbe ce-au ucis
și au pătruns în adâncime,
frângând un spirit
și dezbrăcând umanitate.
O lepră în mulţime.

 

Izbit de pereţi, trântit la pământ
în noroi şi-n dezgust,
scuipat şi bătut, un animal,
scursura unui om avut.
Închis în cuşti, hrănit cu resturi,
în propriu-i sânge zace, piele şi oase,
plânge mereu, plânge tăcut.
Visează întuneric, la moarte ca lumină,
ca libertate, mântuire.

 

Adânc atras şi supt,
ca-ntr-un vârtej, ca-ntr-o chiuvetă,
primeşte-n mintea sa
solul întunecat cu-a lui ofertă,
înfiripat de sub pământ
din foc, pucioasă şi lavă încălzită.
Îl face zeu şi-l proslăveşte,
să-i cruţe viaţa
şi chinul ce-l trăieşte.

 

Şi urlete se-aud, prelung,
din temniţa de piatră.
Încolăcit în frig, în foame,
în jeg şi murdărie,
îşi roade unghii de perete
îşi rupe păr,
pierzandu-şi suflul înc-odată.

 

Și ani întregi
zi după zi,
un infinit de chin,
fără recurs la moarte.
Un vis înlăcrimat,
o cruntă realitate.