Salvat!

Plutesc în derivă pe barca vieţii.
Ajung la ţărm, într-un final.
m-apuc să ancorez,
în vise, iluzii sau în resentimente.
Dar zăbovesc puţin, aud un zgomot,
un glas ciudat, un ţipăt ascuţit.
E înfiorător, strident, asurzitor.
Înot spre acol', abandonându-mi viaţa.
Sunt înecat pe jumătate,
Plămânii-s plini cu apă,
o apă mult prea rece a societaţii.
Iar ochii mă ustură de sarea răutăţii.
Mă lupt cu valuri,
Cu reguli absurde, captivitatea.
Aud acelaşi glas, ce strigă disperat:
Ajutor, salvează-mă, nu mă lăsa să mor!
M-ambiţionez, înot cu râvnă către mal,
să îl ajut, să văd ce se întâmplă.
Ajung la ţărm, extenuat,
îmi vărs plămânii,
o stare de covalescenţă.
Apoi îl văd, un chip atât de cunoscut...
Cine eşti? Ce s-a întâmplat? E vreo urgenţă?
Se-apropie încet, cu zâmbetul pe faţă,
şi îmi rosteşte:
Sunt eu, acel ce-n tin' trăieşte!
Adevărata-ţi personalitate, cel ce visa,
visa la ţărm, la libertate.
Iată-mă, căci te-am salvat,
eşti liber,
trăieşte viaţa spre care-ai fost chemat!

Oferă-mi o speranţă

Şi scriu, dar nu mai vreau să scriu,
căci nu mai am cuvinte,
s-au aşternut demult…au dispărut.
Şi mă gândesc la ieri, la azi, la ziua de mâine,
dar sunt confuz, nu realizez.
La fel ca frunzele se duc aceste gânduri,
dar, reapar, şopteşte primăvara,
cu scopul de-a mă pustii din nou.
Nu ştiu să scriu, nu ştiu ce să gândesc,
pe cin’ să mai dau vina, în cine să mă-ncred..
în soarele ce mă-ncălzeste? În lună, în stele?
La cine să privesc?
Spre cine să mai strig?

Mi-e dor de-un curcubeu şi de mirosul primăverii,
mi-e dor de malul mării, îmi este dor..
un aprig dor de zâmbet..de inocenţă.
Mi-e frig, e sufletul pustiu,
Mi-e foame, mi-e sete, oferă-mi o speranţă,
un vis, o şansă spre lumină.
Adorm, deşi sunt treaz.
Zâmbesc, deşi n-am vise.
Sunt singur, chiar de se-aud în juru-mi paşi.
E noapte, e zgomot sufletesc.
Închei aici, căci, aţipesc.