De
sus în jos, de jos în sus,
priviri
amestecate.
O
forţă ce urcă şi coboară
un
mozaic în alb şi negru,
trepte
pe-o’ntunecată scară.
Un
peşte pasager,
o
pasăre covor,
un
şarpe balustradă,
un
elefant pe fiecare scară.
Iar
dincolo de toţi
sau
poate lângă ei,
stă
aplecat surul tâmplar
cu
pălăria amorţită,
paltonu-i
de hoinar.
Pantofii
găuriţi, compasul ruginit
beteg,
cu spata-ncovoiată,
bolboroseşte-njurături
aproape
amorţit.
Domol,
plapand
-infăşurată-n
voaluri
mătase
şi în in-
plutind
spre miază zi,
Ligeia,
supremul alb sublim.
Doi
ochi de trandafir
si
pielea rogvaiv,
un
dans ocult,
elipsa
unui an divin.
