Dorinţă

Mă simt gol,

mă simt neputincios,

mă simt departe şi parcă fără rost.

Aş vrea să-nchid ochii şi să devin ceea ce îmi doresc.

Să fiu acolo...acolo unde vreau,

acolo unde simt, unde visez şi unde-aş vrea ca să trăiesc.

Să simt căldura vântului, plutind deasupra mea,

s-ascult la nesfarşit cum valurile îmi vorbesc...

şi să privesc mereu la ceru-albastru' de cristal.

Apoi, încet, o ploaie caldă să mă stingă,

cu stropi fierbinţi desprinşi din norii blânzi,

încet pe faţa mea să se prelingă.

O muzică tăcută şi plină de-armonie,

fără cuvinte omeneşti, fără un glas de om,

ci doar acorduri îngereşti.

Picioarele să-mi fie mângâiate de nisip,

prelung şi lin să m-odihnească.

Cu vârful degetelor,

încet eu marea să ating,

s-o simt aşa cum este ea,

şi blândă şi necruţătoare,

dar mereu acolo pentru mine,

să-nghită orice frământare,

şi-apoi să îmi ofere pace,

purtat pe aripi îngereşti,

o viaţă plină, fără de îngrijorare.

Aş vrea mereu ca apa împinsă spre uscat,

să-mi şteargă urmele de pe nisip,

nu să rămân-o pată neagră pe albul pur imaculat.

Mi-e frică să-mi mai deschid ochii,

şi frică mi-e să mai clipesc,

căci nu mai vreau să mă întorc aici,

printre noroi şi printre voci ce strigă ne-ncetat să mă trezesc.