Monologul unei bărci

Pe lemnul uscat,

stă aspră sirena.

Un geam şi o uşă

de sute de ani

îi sprijină lenea.

Rugina-i adâncă

zăvorul e rupt

iar becul e ars,

şi totul e mut.

Cândva în trecut

grandoarea şi faima

surori îi erau,

chiar frate de trup.

Cândva nu de mult,

răzbea în priviri

în lauri şi glorii,

regine, martiri.

Cândva e vechi şi uitat

e anul în care

cu mic şi cu mare

în frig, îngropat.

Acum stă trasă la mal

şi plânge, suspină,

că nimeni, nicicând

durerea-i alină.

Pustie, scuipată,

adeseori artă

dar nu pentru-artişti,

sau oameni cu vază

ci pentru hoinari,

ce n-au nici o casă.

Şi soarele-apune

prin geamul ce-i spart

şi viaţa-i se-ncheie

când tu ai plecat.

Mozaic emotional

O mie de bucăţi de spaţii goale

o mie de raze de suflet,

o sută de valuri,

gânduri murdare… iubiri amare.

 

Umbre ce ard

mai rău ca nisipul de mare

îmi scot în ochi iluzii şi fantome.

Un măr şi-o pară,

tigrii, rechini, pisici de mare,

mă otrăvesc cu-a lor privire,

hipnotizat,

mă'ndrept spre amorţire.

Dinţi galbeni, stomace goale.

Închid ochii, vreau să visez.

Să mă scufund

în întuneric de coral,

să mă alint printre tăişuri

prin vârfuri ascuţite de fildeş colosal.

 

Să rupă cineva aceste cârje efemere

a dragostei placere,

căci mă rănesc şi mă acuză

mă fac să cred că sunt normal

când diagnosticul e clar: bolnav mintal.

 

Candelabre de argint murdare

ziduri crăpate de soare,

furnici ce mor

cărând propia casă,

călcate în picioare.

Schizofrenie

Iubit-am o fată cândva,
iubit numai pe ea.
Iubitul ei eu sunt acum
dar n-am culoare nici parfum,
ca să-i arăt că sunt la fel
bărbatul rupt din Dumnezeu.
Aş face-orice
oricât e de făcut,
ca să-i arăt că sunt la fel
frate-nfraţit cu Prometeu.
Dar stânjenit sunt de prezenţa sa
şi tac în preajma ei… şi plâng.
Adânc în suflet mă consum,
aş vrea să mor
şi dragostea să i-o trimit postum.

Aş vrea să-i las inima-n dar
să-i las ce am mai scump,
dar n-am nimic atât de valoros
nimic ce cântăreşte greu
nici lemn sculptat, nici albatros,
căci tot ce am e-o inimă arzând.
Dar toţi îmi spun, că-i un nimic.
Că dragostea.i iluzie şi proză,
o clipă ce zâmbeşti,
dar mai apoi un veşnic inamic.
Ce te consumă, oboseşte,
ce-ţi dă puteri de neînchipuit,
dar mai târziu te plictiseşti, nu te-plineşte.

Şi te întrebi, parcă virgin,
ce-i dragostea,
de am crezut şi eu în ea?
De m-am lăsat chiar amăgit,
pierdut-am nopţi iar de prieteni am fugit?
Ce-i sentimentul ăsta nou
ce-mi fură tinereţea,
şi-mi arde pieptul surâzând?
-Un drog amar ce-ndepartează bătrâneţea?-
Nu ştiu răspuns’ l-aceste întrebări
nici vorbă de-a pricepe,
doar ştiu că te iubesc enorm.
Iar de nu-ţi spun, iubita mea,
te rog a mă-nţelege.

Unchiaşul cenuşiu

De ce nu pot să râd

când toţi în jur zâmbesc?

De ce visez la moarte

precum un dar ceresc?

De ce aştept doar noaptea

ca să adorm şi să visez?

Unde îmi este fericirea

unde mi-e râsul sufocant?

Unde-i costumul,

şi viaţa-mi de savant?

Unde sunt munţii

unde e marea,

unde e tot ce-ncanta zarea?

- Unde suntem şi ce-am ajuns? -

 

 

O, tu, veche odaie,

de ce-s pereţii scrijeliţi?

de ce-i holul tăcut, tablourile moarte?

iar florile din gang

de ce-s înspăimântate?

O, voi ochi părăsiţi,

şi vai de voi, picioare pline de varici

căci aţi pierdut însufleţirea

şi-mi sunteţi inamici.

Mă trageţi înapoi

cadenţa-mi anulaţi.

de ce,

de ce nu mă cinstiţi,

de ce mă-ndepartati?

 

 

Ajuns-am să mă plimb

doar zece paşi greoi,

din prag de casă,

până la poartă, şi-napoi.

Ajuns-am să vorbesc

cu păsările dimineaţa

de pe veranda mea

servindu-mi deprimat,
ceaiul şi dulceaţa.

Ajuns-am singur şi uitat,

a nimănui povaţă

a nimănui alin,

exact ce am visat.

În cimitire stau şi plâng

În cimitire stau şi plâng

în beznă şi durere,

născut fără o inimă

care să doară

Şi nici fără plămâni.

Născut am fost fără un scop,

fără un ţel în astă viaţă.

Născut din poftă şi plăcere,

Cu-amărăciune’n suflet

fără a mamei mângâiere.

Şi am crescut în chin,

Luptând în somn cu umbre.

Şi am crescut fugind,

sperând să uit de feţe sumbre,

am tot crescut… murind.

M-am săturat

Aş vrea să fiu,
să mă ridic, să strălucesc,
să uit de tot ce-a fost
căci nu mai pot să strig şi să mă lupt
cu lanţurile ce mă leagă
şi îmi doboară sufletul,
mă ruginesc.
M-am săturat să tot păcătuiesc
gândind la despărţire,
la moarte ca fericire.
M-am săturat să-mi văd sicriul
şi oameni ce privesc
la un cadavru şi o groapă,
m-am săturat de-acest vis grotesc.
M-am săturat să tot suspin
să cad pe trepte
de jos înspre mai jos,
să tot privesc în sus,
şi să oftez.
M-am săturat de iarna asta crudă,
m-am săturat să inhalez
amar şi negru,
plămâni, rinichi distruşi,
piele uscată,
şi ochi îndureraţi... răpuşi.
M-am săturat de cântece şi poezii,
m-am săturat să văd
oglinda-n fiecare zi,
să văd ce am ajuns
şi ce puteam a fi,
să văd pierind în zare
vise, persoane, prietenii,
să văd cum îngerul din mine moare.
M-am săturat de tot,
căci totul mă dezgustă,
prea multă suferinţă
cu mult prea multă-oroare,
m-am săturat să fiu moluscă,
m-am săturat şi doare.

Mă uit la faţa celui obosit

Mă uit la faţa celui obosit
și poate că nu plâng
dar stau pierdut
să înţeleg ce am găsit
de pierd minute-ntregi
privind la riduri şi ochi îngreunaţi.

 

Ciudat mod de-a vorbi
şi muzică ciudată,
cu-apasatoare notă
în ziua când
te vezi, te pipăi, dar nu eşti tu.
Și-alegi să fugi
să fugi cât mai departe.

 

Atunci când cazi
nu poţi privi,
nu poţi iubi
ci doar aştepţi
crezând că te vei ridica
sperând spre bine.

 

Și-i inima-nvelită-n plastic
și-n piele moartă,
și totul arde-n şoapte
și totu-i gri, când totul ne desparte.

 

Și vorbe mă izbesc
când oameni ţipă
și ochi privesc
hainele-mi rupte, sfâșiate.
Sunt judecat când sunt căzut
sunt alintat când sunt avut
și-ndepartat când tac şi-s mut.

 

Hârtii cu versuri stau pe jos
și cad fărâmituri.
Ulei şi scame se depun
pe litere, consoane,
pe verbe si vocale,
ce chin, ce om nebun.

 

Mă duc, las totu-n mâna soartei
să-mi ducă trupul
plutind pe-un val, cât mai departe.

Priveşte înapoi

Priveşte înapoi şi ai să vezi
cum lacrimi curg şuvoi în miez de noapte.
Și tu nu simţi
acele cicatrici adânci pe spate,
acele vorbe ce-au ucis
și au pătruns în adâncime,
frângând un spirit
și dezbrăcând umanitate.
O lepră în mulţime.

 

Izbit de pereţi, trântit la pământ
în noroi şi-n dezgust,
scuipat şi bătut, un animal,
scursura unui om avut.
Închis în cuşti, hrănit cu resturi,
în propriu-i sânge zace, piele şi oase,
plânge mereu, plânge tăcut.
Visează întuneric, la moarte ca lumină,
ca libertate, mântuire.

 

Adânc atras şi supt,
ca-ntr-un vârtej, ca-ntr-o chiuvetă,
primeşte-n mintea sa
solul întunecat cu-a lui ofertă,
înfiripat de sub pământ
din foc, pucioasă şi lavă încălzită.
Îl face zeu şi-l proslăveşte,
să-i cruţe viaţa
şi chinul ce-l trăieşte.

 

Şi urlete se-aud, prelung,
din temniţa de piatră.
Încolăcit în frig, în foame,
în jeg şi murdărie,
îşi roade unghii de perete
îşi rupe păr,
pierzandu-şi suflul înc-odată.

 

Și ani întregi
zi după zi,
un infinit de chin,
fără recurs la moarte.
Un vis înlăcrimat,
o cruntă realitate.

De ai să-mi plângi vreodată dragostea

De ai să-mi plângi vreodată dragostea,

nu te-ntrista,

căci eu voi fi răpus întâi,

de tot ce azi mi-ai oferit

și ani la rând nu am putut avea.

De îmi vei duce dorul pe-nserat,

nu te-ntrista,

căci niciodată și nicicând,

în negură și-abis

nu se va pierde, vreo lacrimă de-a ta.

De toate îți vor spune să renunți,

nu renunța,

căci eu sunt lângă tine,

prin vis, prin glas, prin orice adiere

eu sunt, voi fi... lumina ta.

De crezi c-am să te las

și-am să presar în urma mea

doar spini și cioburi de durere,

nu te-amăgi cu aste' vorbe

căci eu în cufărul cu lacăt,

mereu te voi păstra.

Și dacă peste toate

te-ndoiesti de viitorul nost',

atunci te-anunț în scris,

cu subsemnat,

c-am să renunț la tot

și-am să devin om însurat.

18 noiembrie 2012

Dacă acești pereți ar putea vorbi

Dacă acești pereți ar putea vorbi,

de m-ar putea înțelege

de mi-ar pricepe glasul și vorba,

suspinul, amarul..

ar fi posibilă fericirea

ar fi real zâmbetul,

și-o altă poveste ar fi

un altfel de sunet, o altă istorie.

 

Nu vreau sclavie

a tot ce mă-nconjoară.

Nu vreau acest "vreau",

să-mi fie țel în viață.

Ci vreau puține lucruri

să se schimbe,

să aibă altă formă

și sunet și culoare.

 

Vreau doar un glas

și doar o mângâiere,

un deget fîn

pe pielea-mi aspră

să-și plimbe alinarea.

 

Vreau ochii-mi uzi

batista de turcoaz să mi-i usuce.

Vreau doar un braț

unde să-mi sprijin capul

și s-adorm visând un vis,

în care-i doar fior de fericire,

și-n care eu sunt viu

precum mult răposatul,

tărâm din Atlantis.