Mă uit la faţa celui obosit

Mă uit la faţa celui obosit
și poate că nu plâng
dar stau pierdut
să înţeleg ce am găsit
de pierd minute-ntregi
privind la riduri şi ochi îngreunaţi.

 

Ciudat mod de-a vorbi
şi muzică ciudată,
cu-apasatoare notă
în ziua când
te vezi, te pipăi, dar nu eşti tu.
Și-alegi să fugi
să fugi cât mai departe.

 

Atunci când cazi
nu poţi privi,
nu poţi iubi
ci doar aştepţi
crezând că te vei ridica
sperând spre bine.

 

Și-i inima-nvelită-n plastic
și-n piele moartă,
și totul arde-n şoapte
și totu-i gri, când totul ne desparte.

 

Și vorbe mă izbesc
când oameni ţipă
și ochi privesc
hainele-mi rupte, sfâșiate.
Sunt judecat când sunt căzut
sunt alintat când sunt avut
și-ndepartat când tac şi-s mut.

 

Hârtii cu versuri stau pe jos
și cad fărâmituri.
Ulei şi scame se depun
pe litere, consoane,
pe verbe si vocale,
ce chin, ce om nebun.

 

Mă duc, las totu-n mâna soartei
să-mi ducă trupul
plutind pe-un val, cât mai departe.