Priveşte înapoi

Priveşte înapoi şi ai să vezi
cum lacrimi curg şuvoi în miez de noapte.
Și tu nu simţi
acele cicatrici adânci pe spate,
acele vorbe ce-au ucis
și au pătruns în adâncime,
frângând un spirit
și dezbrăcând umanitate.
O lepră în mulţime.

 

Izbit de pereţi, trântit la pământ
în noroi şi-n dezgust,
scuipat şi bătut, un animal,
scursura unui om avut.
Închis în cuşti, hrănit cu resturi,
în propriu-i sânge zace, piele şi oase,
plânge mereu, plânge tăcut.
Visează întuneric, la moarte ca lumină,
ca libertate, mântuire.

 

Adânc atras şi supt,
ca-ntr-un vârtej, ca-ntr-o chiuvetă,
primeşte-n mintea sa
solul întunecat cu-a lui ofertă,
înfiripat de sub pământ
din foc, pucioasă şi lavă încălzită.
Îl face zeu şi-l proslăveşte,
să-i cruţe viaţa
şi chinul ce-l trăieşte.

 

Şi urlete se-aud, prelung,
din temniţa de piatră.
Încolăcit în frig, în foame,
în jeg şi murdărie,
îşi roade unghii de perete
îşi rupe păr,
pierzandu-şi suflul înc-odată.

 

Și ani întregi
zi după zi,
un infinit de chin,
fără recurs la moarte.
Un vis înlăcrimat,
o cruntă realitate.