În cimitire stau şi plâng

În cimitire stau şi plâng

în beznă şi durere,

născut fără o inimă

care să doară

Şi nici fără plămâni.

Născut am fost fără un scop,

fără un ţel în astă viaţă.

Născut din poftă şi plăcere,

Cu-amărăciune’n suflet

fără a mamei mângâiere.

Şi am crescut în chin,

Luptând în somn cu umbre.

Şi am crescut fugind,

sperând să uit de feţe sumbre,

am tot crescut… murind.

M-am săturat

Aş vrea să fiu,
să mă ridic, să strălucesc,
să uit de tot ce-a fost
căci nu mai pot să strig şi să mă lupt
cu lanţurile ce mă leagă
şi îmi doboară sufletul,
mă ruginesc.
M-am săturat să tot păcătuiesc
gândind la despărţire,
la moarte ca fericire.
M-am săturat să-mi văd sicriul
şi oameni ce privesc
la un cadavru şi o groapă,
m-am săturat de-acest vis grotesc.
M-am săturat să tot suspin
să cad pe trepte
de jos înspre mai jos,
să tot privesc în sus,
şi să oftez.
M-am săturat de iarna asta crudă,
m-am săturat să inhalez
amar şi negru,
plămâni, rinichi distruşi,
piele uscată,
şi ochi îndureraţi... răpuşi.
M-am săturat de cântece şi poezii,
m-am săturat să văd
oglinda-n fiecare zi,
să văd ce am ajuns
şi ce puteam a fi,
să văd pierind în zare
vise, persoane, prietenii,
să văd cum îngerul din mine moare.
M-am săturat de tot,
căci totul mă dezgustă,
prea multă suferinţă
cu mult prea multă-oroare,
m-am săturat să fiu moluscă,
m-am săturat şi doare.

Mă uit la faţa celui obosit

Mă uit la faţa celui obosit
și poate că nu plâng
dar stau pierdut
să înţeleg ce am găsit
de pierd minute-ntregi
privind la riduri şi ochi îngreunaţi.

 

Ciudat mod de-a vorbi
şi muzică ciudată,
cu-apasatoare notă
în ziua când
te vezi, te pipăi, dar nu eşti tu.
Și-alegi să fugi
să fugi cât mai departe.

 

Atunci când cazi
nu poţi privi,
nu poţi iubi
ci doar aştepţi
crezând că te vei ridica
sperând spre bine.

 

Și-i inima-nvelită-n plastic
și-n piele moartă,
și totul arde-n şoapte
și totu-i gri, când totul ne desparte.

 

Și vorbe mă izbesc
când oameni ţipă
și ochi privesc
hainele-mi rupte, sfâșiate.
Sunt judecat când sunt căzut
sunt alintat când sunt avut
și-ndepartat când tac şi-s mut.

 

Hârtii cu versuri stau pe jos
și cad fărâmituri.
Ulei şi scame se depun
pe litere, consoane,
pe verbe si vocale,
ce chin, ce om nebun.

 

Mă duc, las totu-n mâna soartei
să-mi ducă trupul
plutind pe-un val, cât mai departe.

Priveşte înapoi

Priveşte înapoi şi ai să vezi
cum lacrimi curg şuvoi în miez de noapte.
Și tu nu simţi
acele cicatrici adânci pe spate,
acele vorbe ce-au ucis
și au pătruns în adâncime,
frângând un spirit
și dezbrăcând umanitate.
O lepră în mulţime.

 

Izbit de pereţi, trântit la pământ
în noroi şi-n dezgust,
scuipat şi bătut, un animal,
scursura unui om avut.
Închis în cuşti, hrănit cu resturi,
în propriu-i sânge zace, piele şi oase,
plânge mereu, plânge tăcut.
Visează întuneric, la moarte ca lumină,
ca libertate, mântuire.

 

Adânc atras şi supt,
ca-ntr-un vârtej, ca-ntr-o chiuvetă,
primeşte-n mintea sa
solul întunecat cu-a lui ofertă,
înfiripat de sub pământ
din foc, pucioasă şi lavă încălzită.
Îl face zeu şi-l proslăveşte,
să-i cruţe viaţa
şi chinul ce-l trăieşte.

 

Şi urlete se-aud, prelung,
din temniţa de piatră.
Încolăcit în frig, în foame,
în jeg şi murdărie,
îşi roade unghii de perete
îşi rupe păr,
pierzandu-şi suflul înc-odată.

 

Și ani întregi
zi după zi,
un infinit de chin,
fără recurs la moarte.
Un vis înlăcrimat,
o cruntă realitate.

De ai să-mi plângi vreodată dragostea

De ai să-mi plângi vreodată dragostea,

nu te-ntrista,

căci eu voi fi răpus întâi,

de tot ce azi mi-ai oferit

și ani la rând nu am putut avea.

De îmi vei duce dorul pe-nserat,

nu te-ntrista,

căci niciodată și nicicând,

în negură și-abis

nu se va pierde, vreo lacrimă de-a ta.

De toate îți vor spune să renunți,

nu renunța,

căci eu sunt lângă tine,

prin vis, prin glas, prin orice adiere

eu sunt, voi fi... lumina ta.

De crezi c-am să te las

și-am să presar în urma mea

doar spini și cioburi de durere,

nu te-amăgi cu aste' vorbe

căci eu în cufărul cu lacăt,

mereu te voi păstra.

Și dacă peste toate

te-ndoiesti de viitorul nost',

atunci te-anunț în scris,

cu subsemnat,

c-am să renunț la tot

și-am să devin om însurat.

18 noiembrie 2012

Dacă acești pereți ar putea vorbi

Dacă acești pereți ar putea vorbi,

de m-ar putea înțelege

de mi-ar pricepe glasul și vorba,

suspinul, amarul..

ar fi posibilă fericirea

ar fi real zâmbetul,

și-o altă poveste ar fi

un altfel de sunet, o altă istorie.

 

Nu vreau sclavie

a tot ce mă-nconjoară.

Nu vreau acest "vreau",

să-mi fie țel în viață.

Ci vreau puține lucruri

să se schimbe,

să aibă altă formă

și sunet și culoare.

 

Vreau doar un glas

și doar o mângâiere,

un deget fîn

pe pielea-mi aspră

să-și plimbe alinarea.

 

Vreau ochii-mi uzi

batista de turcoaz să mi-i usuce.

Vreau doar un braț

unde să-mi sprijin capul

și s-adorm visând un vis,

în care-i doar fior de fericire,

și-n care eu sunt viu

precum mult răposatul,

tărâm din Atlantis.

Doar tu şi eu

Doar tu şi eu,

am fost născuţi pentru “ a fi ”,

un drum sau poate o cărare

ce ne-a purtat prin văi adânci,

sau munţi imenşi

prin vânt, prin ploi sau, poate soare.

Doar tu şi eu,

am înţeles ce nimeni n-a ştiut.

Am regăsit acum

timpul pierdut şi dragostea ce-am oferit,

unui băiat sau unei fete.

Am regăsit sensul iubirii

ce până ieri,

n-am înţeles, nu am ştiut.

Şi doar în noi,

doar tu și eu,

adevărata fericire s-a’nfiripat,

arzând precum un rug

la nesfârşit, mai înfocat.

Vreau să-nțeleg iubirea

De aş vedea apusul inc-odat’

aş zice … mulţumesc.

De aş atinge praful

şi-aş lumina cărarea,

aş spune că trăiesc.

De-aş fi pirat sau, avocat,

aş învârti al lumii sens

aşa cum mi se pare mie drept,

şi bun şi–adevărat.

De-aş face tot ce-aş vrea

ar fi nimic,

căci limită n-ar exista.

De-aş spune că iubesc,

de-aici de jos, pân’ sus la cer,

ai spune că-s romatic visător,

un demodat, ieftin actor.

Dar spun ce poate tu nu crezi,

nu vezi viaţa celei mărginite,

robită-n luna de pe cer,

şi-n crimele-i dezlănţuite.

Ce viaţă,

ce vin spumant şi câtă raţiune

în ochi mi se-aprinde.

Prin  amalgamuri de cuvinte,

idei şi oseminte.

Aş vrea să pot, iubirea s-o ‘nțeleg,

să-i văd locaşul şi sfârşitul.

Aş vrea s-o văd descoperită de putere,

în ceasurile triste-a nopţii,

în albe tandrețuri, în  triste plăceri

şi roşii suspine.

Aş vrea să fac o legătură între acel plăcut

şi-acea albastră stare de bine.

Nu mă lăsa

ochii să mi-i deschid,

să mă trezesc în trista nemurire.

Ci ţine-mă aprins în veşnica iubire,

să mă târăsc, să fiu un rege

chiar de aş fi plăpând şi rece

într-o continuă aţipire.

Ce pace mă-mpresoară,

ce viaţă de calic

când vrei să înţelegi

iubirea ce te înconjoară.

Am făcut greşeli

Am făcut greşeli,
lucruri ce nu se pot ierta
nu se pot uita,
nu pot fi aruncate în mare,
pierdute pe veci.

Am fost slab şi eu,
am căzut şi-am scos sabia
a fost,
dar a trecut.

Azi privesc în urmă
şi-mi pare rău,
regret, căci nu e bine
să laşi urme de tristeţe,
în fiinţe pământeşti.

Lacrimi şi vorbe de căinţă
nu-şi au rostul acum,
căci timpul a cicatrizat
răni adânci şi reci,
dar eu,
eu... rămas-am trist pe veci.

De aş putea să ţip...

De aş putea să ţip

să-mi smulg inima din piept,

scuipând tot ce-i amar şi negru

aş face-o far’ să mai aştept,

fără s-ascult pistolul de la start

far’ să privesc în stânga şi în dreapta,

fără un El şi far-o Ea

fără un Sus şi far-un Jos.

Aş fi atât de liber,

salvat de mârşave prejudecăţi,

de ură şi minciună.

Dar uite că nu pot,

 nu pot să ţip, să zbier,

nu pot să-mi frâng plămânii

căci vocea mea-i pătată de rugină,

securea înfipt-adânc la rădăcină.

Sunt prizoner, înfășurat în lanțuri,

supus la chinuri de tăcere

un an, o lună,

etern-amară miere.

De-aceea aştept din ceas în ceas,

să vii la mine,

să mă dezlegi, să pui la loc

și să aduni ce-a mai rămas:

o vorbă-un glas, o mângâiere,

un fir de păr,

o-mbrăţișare sau un pas.

Să fiu din nou la fel,

ba chiar mai mult decât am fost.

Să mă ridic, să mă-nfior

să lepăd pielea veche

și sufletul căzut…

să le arunc, să le omor.