De aş putea să ţip...

De aş putea să ţip

să-mi smulg inima din piept,

scuipând tot ce-i amar şi negru

aş face-o far’ să mai aştept,

fără s-ascult pistolul de la start

far’ să privesc în stânga şi în dreapta,

fără un El şi far-o Ea

fără un Sus şi far-un Jos.

Aş fi atât de liber,

salvat de mârşave prejudecăţi,

de ură şi minciună.

Dar uite că nu pot,

 nu pot să ţip, să zbier,

nu pot să-mi frâng plămânii

căci vocea mea-i pătată de rugină,

securea înfipt-adânc la rădăcină.

Sunt prizoner, înfășurat în lanțuri,

supus la chinuri de tăcere

un an, o lună,

etern-amară miere.

De-aceea aştept din ceas în ceas,

să vii la mine,

să mă dezlegi, să pui la loc

și să aduni ce-a mai rămas:

o vorbă-un glas, o mângâiere,

un fir de păr,

o-mbrăţișare sau un pas.

Să fiu din nou la fel,

ba chiar mai mult decât am fost.

Să mă ridic, să mă-nfior

să lepăd pielea veche

și sufletul căzut…

să le arunc, să le omor.