Nu veni acum, când nu sunt eu.

Ajuns la capăt de drum, mă opresc.

Ajuns la capătul puterilor, cad.

Şi fără de cuvinte, tac.

Mi-e frică, sunt îngrozit.

Sper să nu apari acum,

şi sper ca paşii să-ţi întârzie.

Opreşte-te un minut,

să mă refac, să îmi revin,

să pot să îţi vorbesc.

Nu veni acum, când nu sunt eu,

când sunt ruine.

Când îmbrac zdrenţe,

când nu pot să vorbesc cu tine.

Te rog, mai zăboveşte-un ceas,

să mă ridic, să scutur praful,

şi amintirile ce dor.

Nu mă privi în ochi,

şi nu-ntinde mâna-n ajutor.

Prefă-te că nu sunt aici,

că nu mă vezi şi că nu-ţi pasă.

Treci azi pe lângă mine,

şi mâine,

mâine sigur voi fi bine.

Când sufletul întâlneşte trupul...

Respiraţia rece, asudă oglinda.

Fumul tăios se-mbibă în minte.

Privirea-i extenuată coboară în mormânt,

cu buzele-i grele, abia mai leagă un cuvânt.

Un strop de adevăr, o picătură,

ar fi drogul perfect,

ar vindeca o rană dură.

Canalizări sau şapte stele,

cu zdrenţe sau, în costume şi inele,

aceiaşi soartă ucigaşă,

îi va umbrii şi vor ajunge o crevasă.

Sleiţi de-a trupului putere,

vor vinde suflete în dependenţă,

şi-or dezbina casă cu casă.

Cu zâmbete meschine,

se vor ascunde şi-or poza,

o viaţă-obişnuită, în roz şi foarte bine.

Nu mai privii la mâna,

ce dulce ţi se-ntinde,

analizează-n spate, ce măr putred se vinde?

O, tu, întruchiparea pervertirii,

ce ai adus otravă-n vine...

aş vrea să mori,

în chinuri grele, cu lungi suspine.

Dar nu te-omor,

ar fi nimic, ar fi prea simplu pentru tine.

Ar însemna să nimicesc o naţiune,

şi să distrug tărâmuri, teritorii.

să mistui binele de lângă tine,

să-ngrop Pământul în ruine.

Ar fi năpastă, ar fi blestem, ar fi mânie.

De-aceea-ţi scriu, imprim cuvinte,

ce vor aduce moartea-n tine,

ce te vor roade

 şi-apoi...

vei fi sfârşitu-n sine.

Nu ştiţi ce vreţi!

În fiecare zi, viitorul e mai sumbru,

în fiecare zi, trecutul mai tare străluceşte.

Cu fiecare minut, urăsc mai mult,

cu fiecare secundă, iubesc mai puţin,

clipă de clipă, închid ochii şi suspin.

Mă-ndepărtez de soare,

caut umbră, tăcere şi răcoare.

Luminile m-au înnebunit,

culorile mi-au produs dezgust,

cuvintele m-au ucis.

Caut noaptea şi bezna străzilor pustii,

caut pereţi reci să-mi doneze căldură,

nu caut fiinţe, nu au ce-mi oferii.

Mi-e sete, dar nu mi-e foame.

Sunt singur, dar nu-s ostenit.

Ascuns după o mască,

în văzul lumii, stau rănit.

Copiii se joacă, părinţii râd,

bătrânii se-amuză..maşinile plâng.

Loviţi cu putere,

ajung la urgenţă, pe rând.

Nu mai există linişte,

căci am furat-o eu,

e toată, doar a mea.

Nu trageţi,

nu aruncaţi gloanţe-n mintea mea.

Aş împărţi-o, dar vă-nşelaţi,

nu ştiţi, nu vreţi aşa ceva,

s-a demodat, e doar o tinichea.

Nu fiţi naivi necunoscători,

lăsaţi-o aici,

să putrezească-n mintea mea.

Nouă...

Nouă scrisori ţi-am trimis,

cu nouă poveşti,

şi nouă idile.

 Nouă cuvinte în nouă pagini,

cu nouă litere,

în nouă zile.

Nouă persoane ce scriu,

în nouă nopţi,

de nouă ori, doar pentru tine.

De nouă ori sculptez,

un chip în nouă forme,

cu nouă linii, fine.

Din nouă ani,

şi nouă luni,

cu tine nouă secunde sunt minuni.

Din nouă cuvinte, poveşti,

sau alte nouă,

toate vorbesc, vorbesc doar nouă.

Vom ramane ce-am iubit.

Ascult tăcut printre şoapte,

valurile şi inima cum bate.

Să înţeleg mirosul ce adie,

închis-am ochii,

lăsându-mi mintea vie.

Când te-am zărit, pe malul apei,

păşeai încet şi-atât de indecisă...

Era neclar şi neobişnuit de rar,

să văd în miez de noapte,

o umbr-a dragostei, un felinar.

Şi lângă tine am păşit,

proiectându-ne în atmosferă.

În Sirius şi-n sunetul balizei,

în farul august din Alexandria

sau poate nisipul cald din Brazilia.

Ne-am povestit vieţile,

şi-am scris amintiri.

Am râs şi-am fugit prin ploaie,

am plâns cu fiecare val,

şi-am înotat în marea de coral.

În peşti multicolori ne-am prefăcut,

şi-apoi ţestoase.

Vroiam s-oprim timpul în loc,

să-l sfidam, să-l dăm deoparte,

să înotam în calde ape.

Vrut-am să punem fericirea,

s-o aşezăm într-un castel,

într-unul mic,

şi-am reuşit să-l construim,

mai din nisip, mai din nimic.

Eram doar noi şi fericirea,

până un val ce s-a ivit...

în larg din nou ne-a izgonit.

Dar asta nu ne-a separat,

mai mult ne-a strâns şi mult ne-am mai iubit.

Ne-am fost soare şi lună,

căldură şi lumină,

atenţie, afecţiune,

plâns şi bucurie,

dragoste...prietenie.

Am fost totul şi nimic,

suntem iubire de nisip,

vom fi inele de granit.

Vom fi ce-am fost,

şi vom ramane ce-am iubit.

Învaţă-mă să te iubesc!

Spune-mi cum să îndrept,
toate deciziile greşite,
toate cuvintele fără folos,
şi-acele drumuri fără rost?
Învaţă-mă s-aleg,
să tac şi să vorbesc...
Învaţă-mă cum să trăiesc,
ia-mă de mână,
Învaţă-mă să te iubesc!
Căci vreau să te citesc,
filă cu filă…
Principii de viaţă,
din tine să-mi făuresc.
Şi ştiu că nu ai timp,
eşti mult prea ocupată,
sau poate-i un altul deja,
dar crede-mă,
mi-e mintea de tine obsedată.
E unu noaptea, nu am somn,
e şase-n zori de zi...
aştept cu foc a te trezii.
Aştept să îţi vorbesc,
chiar şi-un minut sau două,
te mai aştept până la nouă.
Stau neclintit cu flori în mână,
te-aştept în prag,
te rog nu-mi spune că se-amână.
Te-aştept şi azi să îţi vorbesc,
te rog...
Învaţă-mă să te iubesc!

Nu pot să zbor, dar pot să te iubesc

Nu pot da timpul înapoi,
dar pot azi să-ţi ofer un zâmbet.
Nu pot culege stele-n palmă,
dar pot să le aduc în suflet.
Nu pot să zbor,
dar pot să călătoresc.
Nu pot să-ţi ofer diamante,
dar pot să te iubesc.

Nu pot intona opere sofisticate,
dar pot să-ţi recit versuri fermecate.
Nu-ţi pot citi gândurile,
dar ştiu să le ascult.
Nu pot să fiu un Făt-Frumos,
dar ştiu să fiu galant, respectuos.
Nu pot să le întruchipez pe toate,
dar pot să te ador până la moarte.

Te duci fără să-mi dai de veste...

De ce vrei să pleci?
De ce-mi ceri să-nchid ochii,
şi să deschid larg pumnul?
De ce-mi ceri să risipesc cenuşa,
şi firul amintirilor frumoase,
mirosul petalelor de trandafir?
De ce vrei aripile în zbor să le deschizi,
şi să-mbrăţişezi orizontu',
sărutând apusul de pe patru continente?
De ce...
de ce te-ndepărtezi?
De ce în urmă nu priveşti,
de ce mereu taci şi nu vorbeşti?
Rămâi aici, te rog şi te implor,
ca să nu pleci!
De ce îmi ceri să mă transform în piatră,
plină de praf, fără de viaţă,
fără un sens, plină de ceaţă?
Doar ştii prea bine că nu pot trăii,
nu pot mânca, nu pot fugi, nu pot zâmbi.
Nu aş fi eu, fără de tine,
nu ar fi soare, nu ar fi bine.
Puţine ştiu, dar multe-am înţeles,
căci tu m-ai învaţat, căci tu ai pus preţ.
M-ai învaţat să zbor şi să plutesc,
să mă cobor, să mă smeresc.
Mi-ai arătat ce-i important,
mi-ai dovedit că nu-orice piatră e un diamant.
Acum ştiu să pun valoare,
căci omul pe pământ trăieşte-o clipă,
iar mai apoi vine un ceas când moare.
Şi toate sunt din vina ta,
şi tot ce am, tu ai adus în viaţa mea.
Trăiesc prin tine, atât timp,
cât tu trăieşti în mine.
Şi-acum pleci fără să-ţi pese,
te duci fără să-mi dai de veste...
şi totu-i trist şi viaţa-i monotonă,
iar eu sunt mort, într-un cavou de-o tonă.

Glasul nopţii...

Tace natura, ce-aş putea spune eu....
plâng pomii, suspin cu ei.
Tremură de frig un fir de iarbă,
mi-e dor de chipul ei.
E totul alb şi zgomot nu-i,
e rece, căci zâmbetu ei nu-i.
Cu mâna aspră mângâi neaua.
Cu ochii-nchişi, te-aduc la viaţă,
te strig pe nume, te alint,
îţi mângâi parul, dar...nu te simt.
Eşti holograma vieţii mele,
dar nu te vreau,
nu te-am visat aşa.
Nu te vreau, nici daca-i fi o stea,
nici daca-i fi un fluture, zambilă sau lalea.
Te vreau întruchipată-n pământean,
te vreau faptură vie,
plină de vise, speranţe, armonie.
O inimă cu-acelaşi ritm,
un pas cu-aceiaşi măsură,
o viaţă simplă, fără de ură.
Mai dau o foaie, mai trece-un an,
mai pierd o viaţă, se mai usucă un ocean,
şi tot nu te găsesc....
şi tot nu te găsesc.

Iubirea-i ca o sticlă

Prinde-mă de mână,
vreau să mă trezesc.
Vorbeşte-mi încet şi blând,
căci vreau să te iubesc.
Vreau de mână, sub clar de lună, să păşim,

cu tine să vorbesc,

de piept să te lipeşti, şi să iubim.
O stea, un fir de iarbă, o adiere,
un glas, un zâmbet şi-o fină mângâiere.
Prinde-mă de mână,
un vers să îţi şoptesc.
Priveşte-mă în ochi,
zâmbeşte, te iubesc.
Nimic nu mai contează,
şi timpul n-are sens,

căci clipele-s atât de fermecate,
iar tu eşti prea frumoasă,

regină şi crăiasă,

prinţesă şi mireasă.
Renunţă la castele şi palate,
şi vino să trăim,
viaţa-n realitate.

Agonia şi extazul,
bucuria şi necazul.
Prinde-mă de mână,
alungă orice frică,

închide ochii şi iubeşte,
Iubirea-i ca o sticlă.