Respiraţia rece, asudă oglinda.
Fumul tăios se-mbibă în minte.
Privirea-i extenuată coboară în mormânt,
cu buzele-i grele, abia mai leagă un cuvânt.
Un strop de adevăr, o picătură,
ar fi drogul perfect,
ar vindeca o rană dură.
Canalizări sau şapte stele,
cu zdrenţe sau, în costume şi inele,
aceiaşi soartă ucigaşă,
îi va umbrii şi vor ajunge o crevasă.
Sleiţi de-a trupului putere,
vor vinde suflete în dependenţă,
şi-or dezbina casă cu casă.
Cu zâmbete meschine,
se vor ascunde şi-or poza,
o viaţă-obişnuită, în roz şi foarte bine.
Nu mai privii la mâna,
ce dulce ţi se-ntinde,
analizează-n spate, ce măr putred se vinde?
O, tu, întruchiparea pervertirii,
ce ai adus otravă-n vine...
aş vrea să mori,
în chinuri grele, cu lungi suspine.
Dar nu te-omor,
ar fi nimic, ar fi prea simplu pentru tine.
Ar însemna să nimicesc o naţiune,
şi să distrug tărâmuri, teritorii.
să mistui binele de lângă tine,
să-ngrop Pământul în ruine.
Ar fi năpastă, ar fi blestem, ar fi mânie.
De-aceea-ţi scriu, imprim cuvinte,
ce vor aduce moartea-n tine,
ce te vor roade
şi-apoi...
vei fi sfârşitu-n sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu