Te duci fără să-mi dai de veste...

De ce vrei să pleci?
De ce-mi ceri să-nchid ochii,
şi să deschid larg pumnul?
De ce-mi ceri să risipesc cenuşa,
şi firul amintirilor frumoase,
mirosul petalelor de trandafir?
De ce vrei aripile în zbor să le deschizi,
şi să-mbrăţişezi orizontu',
sărutând apusul de pe patru continente?
De ce...
de ce te-ndepărtezi?
De ce în urmă nu priveşti,
de ce mereu taci şi nu vorbeşti?
Rămâi aici, te rog şi te implor,
ca să nu pleci!
De ce îmi ceri să mă transform în piatră,
plină de praf, fără de viaţă,
fără un sens, plină de ceaţă?
Doar ştii prea bine că nu pot trăii,
nu pot mânca, nu pot fugi, nu pot zâmbi.
Nu aş fi eu, fără de tine,
nu ar fi soare, nu ar fi bine.
Puţine ştiu, dar multe-am înţeles,
căci tu m-ai învaţat, căci tu ai pus preţ.
M-ai învaţat să zbor şi să plutesc,
să mă cobor, să mă smeresc.
Mi-ai arătat ce-i important,
mi-ai dovedit că nu-orice piatră e un diamant.
Acum ştiu să pun valoare,
căci omul pe pământ trăieşte-o clipă,
iar mai apoi vine un ceas când moare.
Şi toate sunt din vina ta,
şi tot ce am, tu ai adus în viaţa mea.
Trăiesc prin tine, atât timp,
cât tu trăieşti în mine.
Şi-acum pleci fără să-ţi pese,
te duci fără să-mi dai de veste...
şi totu-i trist şi viaţa-i monotonă,
iar eu sunt mort, într-un cavou de-o tonă.