Ce fericiţi eram odată!

M-am dus să-ngrop a mele gânduri,

în solul brun fără de viaţă.

Să povestim de cum era odată,

când soarele mereu ne încălzea,

apoi ne răcoream în ploaia caldă de argint.

Ce fericiţi eram odată...

eu un copil şi tu o floare-nmiresmată.

Trăiam sub cerul liber, lipsiţi de-a zilei griji.

Zburdam prin lunci şi prin livezi,

adulmecând polen din trandafirii cei aprinşi.

Ce fericiţi eram odată.

Aveam doar soarele deasupra noastră

şi solul brun ce ne-ncălzea picioarele înguste.

Fugeam desculţi prin iarba verde mătăsoasă,

cu-acelaş glas ce se-auzea când noi mergeam spre casă.

Ce fericiţi eram odată, 

eu un baiat şi tu o fată.

Dorinţă

Mă simt gol,

mă simt neputincios,

mă simt departe şi parcă fără rost.

Aş vrea să-nchid ochii şi să devin ceea ce îmi doresc.

Să fiu acolo...acolo unde vreau,

acolo unde simt, unde visez şi unde-aş vrea ca să trăiesc.

Să simt căldura vântului, plutind deasupra mea,

s-ascult la nesfarşit cum valurile îmi vorbesc...

şi să privesc mereu la ceru-albastru' de cristal.

Apoi, încet, o ploaie caldă să mă stingă,

cu stropi fierbinţi desprinşi din norii blânzi,

încet pe faţa mea să se prelingă.

O muzică tăcută şi plină de-armonie,

fără cuvinte omeneşti, fără un glas de om,

ci doar acorduri îngereşti.

Picioarele să-mi fie mângâiate de nisip,

prelung şi lin să m-odihnească.

Cu vârful degetelor,

încet eu marea să ating,

s-o simt aşa cum este ea,

şi blândă şi necruţătoare,

dar mereu acolo pentru mine,

să-nghită orice frământare,

şi-apoi să îmi ofere pace,

purtat pe aripi îngereşti,

o viaţă plină, fără de îngrijorare.

Aş vrea mereu ca apa împinsă spre uscat,

să-mi şteargă urmele de pe nisip,

nu să rămân-o pată neagră pe albul pur imaculat.

Mi-e frică să-mi mai deschid ochii,

şi frică mi-e să mai clipesc,

căci nu mai vreau să mă întorc aici,

printre noroi şi printre voci ce strigă ne-ncetat să mă trezesc.

Albumul meu şi-al tău!

Privesc în urmă, privesc spre amintiri.

Deschid albumul meu şi-al tău,

albumul clipelor iubirii noastre.

Coperta-i însemnată cu litere de aur,

apoi o foaie albă c-un titlu atât de sugestiv:

Un el şi-o ea, o floare în ruine.

Pe prima pagină răsar a noastre chipuri,

timide sau poate chiar indiferente,

deşi nu cred,

nu cred c-a fost indiferenţă între noi.

A doua ne-mpinge spre cunoaştere,

atât de mult doream să ne cunoaştem,

să punem cap la cap bucăţi comune dintr-un puzzle.

Astfel ajuns-am să scriem şi ce-a de-a treia,

deja era mult soare, deşi vedeam doar nori,

deja era mult zâmbet şi peste tot doar flori.

Eram deja în tine, la fel şi tu în mine.

Erai în inima şi mintea mea, 

eram iubirea şi toata viaţa ta.

Şi uite-aşa am scris cu fir de aur,

frumoase clipe şi dulci şi multe amintiri.

O foaie, zece şi-alte-o mie,

cu aceeaşi dragoste ce-a fost, ce este şi are să mai fie.

Rămăşiţe..

Strig -

Bucăţi de foc,

din mine se desprind.

Râd -

Aripi de vultur,

din mine se deschid.

Clipesc-

Lumina neagră,

în jur răsare.

Fug -

Roboţi de-oţel,

poartă sufletul meu.

Război, sunete şi strigăte,

se nasc din nisip.

Case părăsite,

ce-s îngropate în nimic.

Săgeţi întunecă orizontu’.

Paşi de soldaţi..

sunet de armură..

îngrozesc ochii,

prevestesc doar ură.

Cenuşă, praf, zgomot,

se-aşterne peste naţiune.

Soarele-i dispărut,

lumina-i parte din trecut.

Noaptea-i mereu trează,

întunericul e ochiul ce veghează.

Nimic nu a rămas,

pământul e uscat şi ars.

Verdele a dispărut,

albastru a putrezit,

visele-au mucegăit,

iar speranţa, precum un fum..

..s-a risipit.

Vioară şi Cărbune

Ascunsă-n mine e-o vioară,

armă a distrugerii.

Ţâşnesc din ea,

gloanţe şi durere,

sunete şi praf de puşcă,

cuţite..armonii tăioase.

Şi tu asculţi, neştiind,

dar eu cânt suferind.

Pe amandoi ea ne desparte,

pe mine în special,

mă-mpinge către moarte.

Cărbune ars e-n piept,

bucată tare de nimic,

ce-ocupă locul inimii.

Pompează negru sânge,

oxigenează tristeţea,

prin-n vene curge.

Aprinde focul inimii,

doar pentru a-l stinge,

Alină doar pentru a rănii,

spre vale mă împinge.

Oricine, oricând,

oriunde murim...

spre ceaţă păşim.

Cu vioara-n mână,

şi-un cărbune stins...

aşa ne despărţim?

La capăt de tunel,

ascult ecoul,

răspunsu' e la el.

Pian fara clape

O lumânare pâlpâie în noapte,

un ticăit de ceas, 

renaşte gânduri...învie şoapte.

O umbră pe foaie, o umbră în viaţă

pe care nu poţi s-o atingi,

nu poţi în palme să o strângi...

aşa e dragostea noastră.

Un viitor gri, un soare căldicel,

o ploaie rece, un cer înorat...

eu fără ea, tu fără el.

Lacrimi ce curg mereu în noapte,

o pasăre pustie,

sau un pian, dar fără clape.

O sabie ce taie fără milă,

nu ţine cont de sentimente,

de inimă, de dragoste sau complimente.

O forţă ce zdrobeşte, ce sfărâmă,

nu dragoste şi flori ci ploaie şi furtună.

Nu-mi este dat decât, să mai visez,

cu ochii-nchişi iubirea s-o găsesc.

De e aşa, mai bine orb să fiu,

voi fi preafericit, voi fi om viu.

Un vis, un gând şi o speranţă

Mă simt singur prin mulţimea covârşitoare,

căci nimeni nu-i ca min’,
în gând şi în visare.
Nu-i nimeni pe drumul meu,

pe-a mea cărare.
Oare fug eu prea tare?

oare sunt nevăzător,

la cei din jur..

..alerg cu nepăsare?

Ce va urma...
soare sau nori?
O lacrimă sau zâmbet..?
..mă-ntreabă al meu cuget.

Prin arşiţa dogorâtoare,
păşesc încet, păşesc agale.
Purtând în spate sac de întrebări,
şi însetat de adevăr,

o, cât de rău mă ard a mele frământări.
Aş vrea un strop pe faţa mea,

încet să se prelingă.
Un picur de apă,
focul inimii să stingă.

O ramură de fericire,
în cioc de porumbel.

O pată de culoare,

să am pe-al meu penel.

Şi să pictez la nesfârşit,

tabloul meu nemărginit.

Un vis, un gând şi o speranţă,

e ceea ce mă face fericit.

Aleg să zâmbesc

Viaţa mea azi e ruină,
dar mâine poate fi un rai,
depinde de mine.
Azi poate dau 'napoi şi nu mai lupt,
dar mâine stau pe baricadă,
cu sabia scoasă, gata să fac dreptate.
Şi poate azi e noapte şi e gri,
dar mâine va fi soare.

Fi-va soare mâine,
de vrei să lupţi,
de vrei să spui DA.
Spun DA astăzi,
ca mâine să fie cer senin,
şi spun NU la ce e rău,
caci nu mai vreau amar si chin.

Aleg să zâmbesc, aleg fericirea,
deşi trebuie să lupt pentru ea,
să fac sacrificii,
să trăiesc simplu,
să nu privesc înapoi,
se merită şi am s-o fac.

Ajută-mă şi nu mă judeca,
ia-mi mâna într-a ta.
Încurajează-mă, nu te indigna.
Am nevoie de ajutorul tău,
nu trece nepăsător pe lângă viaţa mea.

Salvat!

Plutesc în derivă pe barca vieţii.
Ajung la ţărm, într-un final.
m-apuc să ancorez,
în vise, iluzii sau în resentimente.
Dar zăbovesc puţin, aud un zgomot,
un glas ciudat, un ţipăt ascuţit.
E înfiorător, strident, asurzitor.
Înot spre acol', abandonându-mi viaţa.
Sunt înecat pe jumătate,
Plămânii-s plini cu apă,
o apă mult prea rece a societaţii.
Iar ochii mă ustură de sarea răutăţii.
Mă lupt cu valuri,
Cu reguli absurde, captivitatea.
Aud acelaşi glas, ce strigă disperat:
Ajutor, salvează-mă, nu mă lăsa să mor!
M-ambiţionez, înot cu râvnă către mal,
să îl ajut, să văd ce se întâmplă.
Ajung la ţărm, extenuat,
îmi vărs plămânii,
o stare de covalescenţă.
Apoi îl văd, un chip atât de cunoscut...
Cine eşti? Ce s-a întâmplat? E vreo urgenţă?
Se-apropie încet, cu zâmbetul pe faţă,
şi îmi rosteşte:
Sunt eu, acel ce-n tin' trăieşte!
Adevărata-ţi personalitate, cel ce visa,
visa la ţărm, la libertate.
Iată-mă, căci te-am salvat,
eşti liber,
trăieşte viaţa spre care-ai fost chemat!

Oferă-mi o speranţă

Şi scriu, dar nu mai vreau să scriu,
căci nu mai am cuvinte,
s-au aşternut demult…au dispărut.
Şi mă gândesc la ieri, la azi, la ziua de mâine,
dar sunt confuz, nu realizez.
La fel ca frunzele se duc aceste gânduri,
dar, reapar, şopteşte primăvara,
cu scopul de-a mă pustii din nou.
Nu ştiu să scriu, nu ştiu ce să gândesc,
pe cin’ să mai dau vina, în cine să mă-ncred..
în soarele ce mă-ncălzeste? În lună, în stele?
La cine să privesc?
Spre cine să mai strig?

Mi-e dor de-un curcubeu şi de mirosul primăverii,
mi-e dor de malul mării, îmi este dor..
un aprig dor de zâmbet..de inocenţă.
Mi-e frig, e sufletul pustiu,
Mi-e foame, mi-e sete, oferă-mi o speranţă,
un vis, o şansă spre lumină.
Adorm, deşi sunt treaz.
Zâmbesc, deşi n-am vise.
Sunt singur, chiar de se-aud în juru-mi paşi.
E noapte, e zgomot sufletesc.
Închei aici, căci, aţipesc.