Răni şi cicatrici.

De ce mai aştept speranţe?

De ce mai caut răspunsuri?

De ce nu te pot uita..

De ce?

După atâtea răni şi cicatrici,

atâtea cuţite înfipte,

de ce nu pot să-ntorc spatele,

să plec, indiferent,

şi să uit..

De ce?

Cu toate că nu vreau,

şi jur de fiecare dată,

că n-am să-ţi mai vorbesc,

de ce mereu,

trec peste mine şi-ţi zâmbesc?

Nu înţeleg de ce...

oare-atât de mult, să te iubesc?

Ce e iubrea?

Ce eşti tu?

Ce sunt eu, fără de ele?

şi unde e fericirea?

Iubirea noastră...n-a secat.

Mă dor ochii de când chipul nu ţi-am văzut,

urechile îmi ţiuie,

şi mintea mi-a înnebunit.

Ţi-am uitat glasul,

ţi-am uitat culoarea ochilor,

dar nu ţi-am uitat iubirea.

Am uitat ce-nseamnă primăvara.

Am uitat cum sună,

râsul unui copil.

Am uitat cum e să fii copil.

Am uitat de mine şi sufletul meu,

luptând să ţin în viaţă chipul tău.

Şi anii au trecut...

cocorii au tot venit şi au plecat,

dar eu

rămas-am să te-aştept,

mereu acolo, lângă lac.

De-atâta aşteptare,

găsit-am lacul plin cu stufi...

era pustiu, era secat.

Unde te-ai dus iubire?

Te rog a-mi spune,

ce s-a-ntâmplat?

Eu încă te aştept,

iubirea-ţi caldă, n-am uitat.

Te rog, revino,

Iubirea noastră...n-a secat.

Patru cărţi în patru sicrie

Patru scaune stau de vorbă,

cu patru oameni,

şi patru cărţi.

Patru bătrâni analizează viaţa,

şi toţi ajung să spună-n cor:

ca patru păsări trece,

se duce ca şi ceaţa.

Se prind de mână toţi,

se-ascultă, se-ncurajează,

privesc la riduri,

şi plini de-amar...oftează.

A doua zi, în casa cea pustie,

găsit-am patru cruci,
pe patru sicrie.

Eşti tot ce vreau şi tot ce voi avea.

Ce caldă-i mâna ta în mâna mea.

Ce dulci ţi-s ochii-n ochii mei.

Ce bine-i cu inima ta în viaţa mea.

Ce bine-i să locuiesc pe strada ta,

unde nu plouă, nu-s nori,

unde e cald şi rouă.

Ce bine-i să trăieşti lângă un înger,

lângă o stea,

mereu, tânăr şi-ndrăgostit de ea.

Nu obosesc să fiu cu tine,

şi cu nimic din lume,

nu te-aş schimba.

Eşti tot ce vreau,

eşti tot ce am,

şi tot ce voi avea.

Viaţa-i frumoasă cu tine,

căci frumuseţea ta…

menţine caldă inima mea.

Nu veni acum, când nu sunt eu.

Ajuns la capăt de drum, mă opresc.

Ajuns la capătul puterilor, cad.

Şi fără de cuvinte, tac.

Mi-e frică, sunt îngrozit.

Sper să nu apari acum,

şi sper ca paşii să-ţi întârzie.

Opreşte-te un minut,

să mă refac, să îmi revin,

să pot să îţi vorbesc.

Nu veni acum, când nu sunt eu,

când sunt ruine.

Când îmbrac zdrenţe,

când nu pot să vorbesc cu tine.

Te rog, mai zăboveşte-un ceas,

să mă ridic, să scutur praful,

şi amintirile ce dor.

Nu mă privi în ochi,

şi nu-ntinde mâna-n ajutor.

Prefă-te că nu sunt aici,

că nu mă vezi şi că nu-ţi pasă.

Treci azi pe lângă mine,

şi mâine,

mâine sigur voi fi bine.

Când sufletul întâlneşte trupul...

Respiraţia rece, asudă oglinda.

Fumul tăios se-mbibă în minte.

Privirea-i extenuată coboară în mormânt,

cu buzele-i grele, abia mai leagă un cuvânt.

Un strop de adevăr, o picătură,

ar fi drogul perfect,

ar vindeca o rană dură.

Canalizări sau şapte stele,

cu zdrenţe sau, în costume şi inele,

aceiaşi soartă ucigaşă,

îi va umbrii şi vor ajunge o crevasă.

Sleiţi de-a trupului putere,

vor vinde suflete în dependenţă,

şi-or dezbina casă cu casă.

Cu zâmbete meschine,

se vor ascunde şi-or poza,

o viaţă-obişnuită, în roz şi foarte bine.

Nu mai privii la mâna,

ce dulce ţi se-ntinde,

analizează-n spate, ce măr putred se vinde?

O, tu, întruchiparea pervertirii,

ce ai adus otravă-n vine...

aş vrea să mori,

în chinuri grele, cu lungi suspine.

Dar nu te-omor,

ar fi nimic, ar fi prea simplu pentru tine.

Ar însemna să nimicesc o naţiune,

şi să distrug tărâmuri, teritorii.

să mistui binele de lângă tine,

să-ngrop Pământul în ruine.

Ar fi năpastă, ar fi blestem, ar fi mânie.

De-aceea-ţi scriu, imprim cuvinte,

ce vor aduce moartea-n tine,

ce te vor roade

 şi-apoi...

vei fi sfârşitu-n sine.

Nu ştiţi ce vreţi!

În fiecare zi, viitorul e mai sumbru,

în fiecare zi, trecutul mai tare străluceşte.

Cu fiecare minut, urăsc mai mult,

cu fiecare secundă, iubesc mai puţin,

clipă de clipă, închid ochii şi suspin.

Mă-ndepărtez de soare,

caut umbră, tăcere şi răcoare.

Luminile m-au înnebunit,

culorile mi-au produs dezgust,

cuvintele m-au ucis.

Caut noaptea şi bezna străzilor pustii,

caut pereţi reci să-mi doneze căldură,

nu caut fiinţe, nu au ce-mi oferii.

Mi-e sete, dar nu mi-e foame.

Sunt singur, dar nu-s ostenit.

Ascuns după o mască,

în văzul lumii, stau rănit.

Copiii se joacă, părinţii râd,

bătrânii se-amuză..maşinile plâng.

Loviţi cu putere,

ajung la urgenţă, pe rând.

Nu mai există linişte,

căci am furat-o eu,

e toată, doar a mea.

Nu trageţi,

nu aruncaţi gloanţe-n mintea mea.

Aş împărţi-o, dar vă-nşelaţi,

nu ştiţi, nu vreţi aşa ceva,

s-a demodat, e doar o tinichea.

Nu fiţi naivi necunoscători,

lăsaţi-o aici,

să putrezească-n mintea mea.

Nouă...

Nouă scrisori ţi-am trimis,

cu nouă poveşti,

şi nouă idile.

 Nouă cuvinte în nouă pagini,

cu nouă litere,

în nouă zile.

Nouă persoane ce scriu,

în nouă nopţi,

de nouă ori, doar pentru tine.

De nouă ori sculptez,

un chip în nouă forme,

cu nouă linii, fine.

Din nouă ani,

şi nouă luni,

cu tine nouă secunde sunt minuni.

Din nouă cuvinte, poveşti,

sau alte nouă,

toate vorbesc, vorbesc doar nouă.

Vom ramane ce-am iubit.

Ascult tăcut printre şoapte,

valurile şi inima cum bate.

Să înţeleg mirosul ce adie,

închis-am ochii,

lăsându-mi mintea vie.

Când te-am zărit, pe malul apei,

păşeai încet şi-atât de indecisă...

Era neclar şi neobişnuit de rar,

să văd în miez de noapte,

o umbr-a dragostei, un felinar.

Şi lângă tine am păşit,

proiectându-ne în atmosferă.

În Sirius şi-n sunetul balizei,

în farul august din Alexandria

sau poate nisipul cald din Brazilia.

Ne-am povestit vieţile,

şi-am scris amintiri.

Am râs şi-am fugit prin ploaie,

am plâns cu fiecare val,

şi-am înotat în marea de coral.

În peşti multicolori ne-am prefăcut,

şi-apoi ţestoase.

Vroiam s-oprim timpul în loc,

să-l sfidam, să-l dăm deoparte,

să înotam în calde ape.

Vrut-am să punem fericirea,

s-o aşezăm într-un castel,

într-unul mic,

şi-am reuşit să-l construim,

mai din nisip, mai din nimic.

Eram doar noi şi fericirea,

până un val ce s-a ivit...

în larg din nou ne-a izgonit.

Dar asta nu ne-a separat,

mai mult ne-a strâns şi mult ne-am mai iubit.

Ne-am fost soare şi lună,

căldură şi lumină,

atenţie, afecţiune,

plâns şi bucurie,

dragoste...prietenie.

Am fost totul şi nimic,

suntem iubire de nisip,

vom fi inele de granit.

Vom fi ce-am fost,

şi vom ramane ce-am iubit.

Învaţă-mă să te iubesc!

Spune-mi cum să îndrept,
toate deciziile greşite,
toate cuvintele fără folos,
şi-acele drumuri fără rost?
Învaţă-mă s-aleg,
să tac şi să vorbesc...
Învaţă-mă cum să trăiesc,
ia-mă de mână,
Învaţă-mă să te iubesc!
Căci vreau să te citesc,
filă cu filă…
Principii de viaţă,
din tine să-mi făuresc.
Şi ştiu că nu ai timp,
eşti mult prea ocupată,
sau poate-i un altul deja,
dar crede-mă,
mi-e mintea de tine obsedată.
E unu noaptea, nu am somn,
e şase-n zori de zi...
aştept cu foc a te trezii.
Aştept să îţi vorbesc,
chiar şi-un minut sau două,
te mai aştept până la nouă.
Stau neclintit cu flori în mână,
te-aştept în prag,
te rog nu-mi spune că se-amână.
Te-aştept şi azi să îţi vorbesc,
te rog...
Învaţă-mă să te iubesc!