O dragoste şi un vis frânt

Era o zi cu soare, o zi de mai,
o dimineaţă călduroasă, gândeai că e în rai.
Livada verde,grădina înflorită,
şi fluturi,păsări chiar şi furnica mărunţică.
O armonie îmbălsămată cu zbor de rândunică,
şi glas duios de ciocârlie.
Era perfect, era doar bucurie.

În pragul casei, cu ochi căprui,
blândul fecior, privea la mândra lui.
Un aer trist şi-o veste grea,aduse el,în urma sa,
căci chipul fetei pe loc se înnegrii.
Iar zâmbetul ce altă dată o însoţea,
îndată dispăruse,căci el, el va pleca.

În faţa lor,prin iarba deasă, un cuplu tânăr de arici,
erau voioşi şi până peste cap de fericiţi.
Deasupra lor cu cântece de mare gingăşie ,
familia unor rândunici, serbau azi zece ani de căsnicie.
-Numai cei doi aveau de suferit.-
Cu inimi zdrobite şi ochi înlăcrimaţi,
cei doi se despărţiră, atât de indignaţi.
Apoi, un strigăt violent se auzii :
-De ce,de ce-ai ales să pleci?Ce ţi-a lipsit?
Şi câte lacrimi nu am vărsat, sau câte nopţi nu am dormit,
oare a fost doar în zadar?
Te rog, hai spune că nu e-adevărat!
Că e doar un coşmar şi tu, tu n-ai plecat.
Dar,văd că visul tău e mult m-ai important,
căci m-ai lăsat şi, ai plecat..

E linişte, natura plânge, afară-i pe-nserat.

Trisţea,în inimile celor doi, s-a aşternut.
Dragostea ei, îndată a apus, s-a stins.
Iar el, din tot ce acasă şi-a propus,
a eşuat, căci inima şi gândul său,
era la ea, la cea pe care o iubea.

Scrisoare..

Pe unde merg sau , când visez,
în preajma mea, un chip zăresc.
Apoi, 'naintea ochilor, încep să se perinde,
imagini,sunete şi amintiri.
Deşi doresc uitarii să le dau,
nu reuşesc, nu am scăpare.
Sunt victima surâsului blajin,
întemnitat de-atâtea zile.

De ce-mi provoci asemenea durere,
şi răni adânci fară de leac?
Căci ştii prea bine..
că sunt departe şi că zac.
Aş vrea să pot să strig în miez de noapte,
şi tu să mă auzi, să-mi fii aproape.
Dar iată-mă atât de slab, neputincios,
o mână de ţărână, purtată-n vânt, fără folos.

Deşi îmi eşti cea mai strălucitoare stea pe cer,
distanţa până la tine, e ca un zid de fier.
Aş vrea de multe ori cuvinte dulci să îţi rostesc,
dar până ajung pe cer la tine, se pierd, se risipesc.
Nu pot să fac nimic de-aici jos,de pe pământ,
ci doar s-aştept,s-aştept şi să privesc.
Adorm încet, cu gându doar la tine,
spunându-mi: ' las că, mâine, mâine vine! '

Toamnă!

Sunt solitarul zilelor de toamnă.
Rugina frunzelor căzute,
Şi sunet amorţit de iarnă.

Vântul tăcut, ce-mbătrânit străbate,
pădurea amorţită,
prelung, în miez de noapte.

Fâşnesc mii de cuvinte,
sub paşii mei stridenţi,
ce duc în depărtări ecouri amorţite.

Când deodată...
din mersul ei grăbit,
în dreptul meu se-opreşte,
o rază de soare,
ce inima îmi încălzeşte.

Exist deşi nu vezi...

Sunt ceea ce nu sunt,
ajuns-am să nu mai exist.
Căci eu exist dar nu mă regăsesc.
stau uneori şi mă gândesc,
apoi,privesc la mine,
dar nu l-acel ce-ţi scrie acum,
ci într-acel ce-l vezi pe drum.

Şi mă întreb de ce nu pot să intervin..
de ce-s fantomă în propria-mi viaţă?
Care a fost acel moment,
acel ce m-a îndepărtat?
Îndepărtat de mine..acel ce are viaţă.

Exist dar nu sunt eu,
acel ce zilnic, un drum întunecat trasează.
Sunt umbra neagră din trotuar,
ecoul amorţit şi tristul amărât fugar.

Încerc să-ţi spun,să-ţi relatez,
dar e în zadar,
căci tu exişti, dar eu sunt umbră pe trotuar.

Şi de-ai să vezi o tristă umbră în noapte,
să nu te-ndepărtezi,căci eu exist,dar tu nu vezi.

În Vale!

Mai sunt eu, acel ce nu sunt azi?
Am adormit sau sunt eu treaz?
De ce-i mereu o dulce,tristă melodie,
sau versul meu o acră simfonie?
M-am săturat să folosesc,
simbolul nepătruns al întrebării...
cu mine, singur, să vorbesc!

E mult prea mult, amestec de culori,
şi zgomot sumbru,strident,grotesc.
Opreşte-te acum,opreşte-te, dispari pe veci.
Zadarnic strig din vale.
Degeaba încerc să-mi spun că, va fi bine,
căci neputinţa taie tot în cale.

Ce am ajuns şi unde sunt?
Sunt conştient ce fac şi cum trăiesc?

Abandonat!

Bezmetic prin pustiu acum eu rătăcesc,
căci totul mi-e ostil.
Natura mă refuză iar soarele mă ocoleşte.
E numai umbră şi deşert,
iar spinii-s peste tot,
amarnic mă-ncolţesc.
Şi frigul se-nteţeşte,
Căci cavalerul negru al nopţii,
urlând în zare, se zăreşte.
Iar ,focul amintirilor de vis,
e prea firav să mă-ncălzească.
Se stinge brusc, refuză să mă-ocrotească.
Rămân în frig pierdut şi întristat,
uitat de toţi,abandonat.

Zâmbet de mai

Zâmbesc,zâmbeşti şi ne zâmbim,
E zi de mai - cu soare
Păsări cântând,copacii înflorind.
O zi cu soare,amurg de mai,
Când te-am zărit în parc,
Pe-o bancă meditai.
Şi eu zâmbeam - tu nu vedeai.
A doua zi, o zi de mai,
pe-aceaşi bancă,doar tu erai.
Şi mi-ai zâmbit,dar nu înţelegeam.
A treia zi , apus de mai,
din nou ne-am întâlnit
Şi ne zâmbeam ,căci era mai.

Odă a tristeţii

Şi mă întreb acum oare de ce?
De ce-i distanţa dintre noi atât de mare?
Şi cum să fie bucurie acolo unde nu e alinare...
..acolo unde nu e timp de-mpărtăşit,
Ci doar mereu o umbră de granit!
De ce speranţă acum să mă mai ţin?
Prin care stea să-ncerc să-ţi mai vorbesc?
Mi-e totul imposibil şi totul e un chin...
...un chin grotesc.
De ce-n monotonie...
din nou ajung un gri tablou ca să pictez?
Dar fără rost şi către nimeni,
Deşarte întrebari eu adresez.
-Căci tu nu mă auzi...
..tu nu eşti lângă mine-
Erai atâta de aproape,
-dar ai plecat,te-ai stins-
ca un chibrit în noapte.
-E aerul atât de greu de suportat...
...oceanul infinit fără puţin uscat-
E tristă atmosfera,e dureros de greu.
Stejarul ruginit,florile-amorţite,bătrâna lumânare,
Cu toate-mi zugrăvesc o atmosfera apăsătoare.
Şi-ncep ca să privesc pe geam...
...şi tot mă uit şi neîncetat privesc,
Dar în final ajung să obosesc.
Şi-ncep să plâng căci ochii mei...
...pe tin nu te zăresc!

Veşnică, cărare

La fel ca drumul
e prietenia noastră.
Ca două benzi
de-o linie marcată.
Şi două sensuri
fară sfarşit vreodată.
E drumul ce veşnic
merge paralel.
Chiar de sunt gropi,
de-i deal ori vale,
Chiar de e vant,
polei sau poate soare,
Prietenia noastră,
i-o veşnică, cărare.

Liceu

Privind înnapoi la drumul şerpuit,
Peste coline, prin văi, sau orizontul infinit,
Nu pot decât un lucru să afirm..
..S-a meritat…
S-a meritat, prieteni ca să-mi fac.
S-a meritat tot stresul cumulat.
Chiar dacă-n zori trebuia să ma trezesc,
Sau ploaia, vântul, gerul, pe drum să le zăresc..
………..S-a meritat!
Deşi au fost şi clipe tensionate,
Un zâmbet le-a gonit pe toate.
Şi de-ar mai fi vreo 4 ani aşa,
Aş spune iar…S-ar merita!
Căci clipele frumoase şi amintirile de vis,
Te fac să te gândeşti că eşti în paradis.
O, scump liceu al tinereţii mele,
Eşti lacrimă de fericire pe obraz.
Te rog rămâi mereu în inimile noastre,
Şi nu te du, şi nu ne părasi,
Ci ţine-ne legaţi….
….pînă în cer cu toţi ne-om întalni.