La căpăt de coridor.

Ochi negri,

buze vinete,

degete roşii

şi mâini tremurând.

La căpăt de coridor,

tineri, frânţi…

lacrimi pe-obraji curgând.

E beznă

şi-i gălăgie.

Hârtii şi sticle goale,

dezordine şi sărăcie.

Seringi, ţigări,

fum şi murdărie.

O altă lume,

un rai la periferie.

Cuvinte bolborosite,

înjurături şi geamăt de plăcere.

Vene străpunse,

secunde de durere.

Un râs nebun,

un salt

şi o cădere.

Cu ochii-nchişi,

fără amintiri.

Cu zâmbetul pe buze,

în groapă, în cimitir.

Baltă de sânge,

oase zdrobite,

inimi frânte,

uitării sortite.

Linişte, evadare,
mereu dulcea chemare.

Alungă-mă şi te-oi iubii...

Te-am căutat pe străzi,

şi te-am găsit…

în miez de noapte.

Şi ţi-am vorbit,

şi ţi-am surâs.

Am încercat să mă agăţ,

de-o conversaţie,

de-un subiect,

un compliment, o afirmaţie.

Dar nu-ţi păsa.

Zâmbeai gentil,

clipeai,

şi te-ndepărtai în ceaţă.

Precum un câine,

am cerşit secunde,

grăbindu-mi paşii după tine.

Şi doar zâmbeai

şi doar păşeai spre infinit.

Iar eu călcam pe mine-n continuare,

mă sfâşiam,

zbieram la inimă

să-mi dea pace

şi după tine mă târam.

Inima-mi plângea,

urechile-mi îngheţau,

telefonul suna,

iar eu, ca un nebun,

le ignoram

fugind dupa mireasma ta.

Ce om nebun şi ce extaz.

Să-nghiţi o cupă de pelin

şi să mai vrei,

crezând că fi va diferit…

că ai fentat acel necaz.

De ce-ţi baţi joc,

şi mă răneşti?

De ce nu-mi spui ceva,

ceva urât, ceva murdar,

ceva să mă dezguste?

Să mă trezesc,

să umblu iar

pe căile-mi ascunse.

De ce mă laşi s-orbecăiesc,

prin fantezii şi vise?

De ce nu-mi dai o palmă,

în faţă să mă scuipi,

să mă jigneşti,

să bat apoi numai la uşile deschise...

să nu mai caut noi zăvoare,

să merg umil,

cu coada-ntre picioare.

Te rog alungă-mă,

cu vorbe-usturătoare,

căci doar aşa,

te voi iubii…

pe-ascuns, în continuare.

Nimic, doar fericirea.

Nu mă privi în ochi,

cerşindu-mi iubirea.

Ia-mă de mână

şi spune-mi neştiute.

Nu-mi adu flori,

cadouri scumpe, diamante.

Adu-mi ne-nţelesul,

creaţii şi cuvinte.

Nu imita bumbacuri,

aluzii fanteziste.

Dă-mi spontaneitate

şi suflul ce-i în tine.

Ascunde-mă la piept,

în buzunarul pielii tale.

Nu în fantome virtuale

şi în roboţi contrafăcuţi.

Nu am nevoie de nimic

de nu eşti tu,

spinul frumos,

cosaşul mic.

Nu mai veni

de nu eşti tu.

Nu-mi mai zâmbii,

iar viaţa nu mi-o obosi.

Ce-alegi sa faci

şi cine eşti?

Nu te amăgi

c-ai să înşeli

dreptatea mea

cu dulci poveşti.

Iar dacă spui

că mă iubeşti

luptă s-arăţi,

să-ţi dovedeşti.

Creeaz-o lume pentru noi.

..speranţă vie.

O scară

pentru lumea de apoi.

Îmbălsămeaz-o cu urât

şi cu noroi,

s-o curăţăm,

să o schimbăm.

Ca mai apoi

să-mbătrânim

şi să murim

de mână amândoi.

Ochii tăi pe braţul meu.

Bună ziua fată,

îţi tot spun,

mai bine de o lună.

Plutesc prin aer,

cu ochii-nchişi,

cu mâinile legate,

covalescent de-o săptămână.

Gândind că nu te-oi mai vedea,

îmi fac un tatuaj,

cu ochii tăi

pe braţul drept…întreaga mână.

Te-nregistrez pe-ascuns,

să te ascult mereu,

fugind pe-acoperiş,

sub clar de lună.

Mă ameţeşte-n cap,

un ţipăt de pisică,

ce-i în călduri,

iar el nu e, să-i cânte-n strună.

O izgonesc cu-njurături,

să plece imediat.

Eu sunt rănit, ea-i doar nebună.

Mă uit în jos,

aş vrea să sar,

să sar în cap…să-mi rup o mână?

Ce as simţi?

Durerea-n dragoste..

plăcerea-n durere,

a întunericului vină?

M-ai vizita-n spital,

cu supă şi banane

sau te-ai scuza,

c-ai musafiri, întreaga lună?

M-am săturat de întrebări,

mă duc în casă,

şi mă arunc în pat,
visând o viaţă bună.

You're not alone!

Don’t say no.
Don’t say to my heart:
“Leave me alone and...go.”

You know I’ll stay,
you know I’ll die.
You know that every second,
you’re not here… I cry.

Don’ t throw away the memories,
don’t close your eyes,
and walk away.
Please,
I’m begging you…to say.

I need the heat of your arms.
I need your heart,
cause without it,
I’ll be torn apart.

Just think about it,
before you leave,
before you say lies.
Just think of us,

think of butterflies.

De nu plecai...

Încet lumina dispare,

şi tot mai slab te văd,

şi tot mai trist...

şi-ndepărtare.

Te-ai risipit printre ruine,

te-ai amăgit,

şi te-ai hrănit...

cu demonii din tine.

Unde erai,

şi ce-ai ajuns?

Unde-ai fi fost...

de nu plecai?

De nu plecai.

De rămâneai,

şi ascultai...

acuma poate chiar zâmbeai.

Dar ai plecat,

uitând de toate.

Uitând de toţi...

fugind cât mai departe.

Şi, te-ai pierdut,

te-ai stins,

precum o flacără...

în miez de noapte. 

Cu sufletul vândut,

şi inima răpusă,

alegi să sari în gol...

de pe clădirea cea îngustă.

Şi mulţi te-au plâns,

te-au plâns pe tine,

căci n-ai venit...

ţi-a fost ruşine.

De ce nu te-ai întors

vroiam să te primesc,

să te ascult...

să te iubesc.

Acum ce pot a face?

decat să plâng,

şi să privesc...

la poza care tace.

Răni şi cicatrici.

De ce mai aştept speranţe?

De ce mai caut răspunsuri?

De ce nu te pot uita..

De ce?

După atâtea răni şi cicatrici,

atâtea cuţite înfipte,

de ce nu pot să-ntorc spatele,

să plec, indiferent,

şi să uit..

De ce?

Cu toate că nu vreau,

şi jur de fiecare dată,

că n-am să-ţi mai vorbesc,

de ce mereu,

trec peste mine şi-ţi zâmbesc?

Nu înţeleg de ce...

oare-atât de mult, să te iubesc?

Ce e iubrea?

Ce eşti tu?

Ce sunt eu, fără de ele?

şi unde e fericirea?

Iubirea noastră...n-a secat.

Mă dor ochii de când chipul nu ţi-am văzut,

urechile îmi ţiuie,

şi mintea mi-a înnebunit.

Ţi-am uitat glasul,

ţi-am uitat culoarea ochilor,

dar nu ţi-am uitat iubirea.

Am uitat ce-nseamnă primăvara.

Am uitat cum sună,

râsul unui copil.

Am uitat cum e să fii copil.

Am uitat de mine şi sufletul meu,

luptând să ţin în viaţă chipul tău.

Şi anii au trecut...

cocorii au tot venit şi au plecat,

dar eu

rămas-am să te-aştept,

mereu acolo, lângă lac.

De-atâta aşteptare,

găsit-am lacul plin cu stufi...

era pustiu, era secat.

Unde te-ai dus iubire?

Te rog a-mi spune,

ce s-a-ntâmplat?

Eu încă te aştept,

iubirea-ţi caldă, n-am uitat.

Te rog, revino,

Iubirea noastră...n-a secat.

Patru cărţi în patru sicrie

Patru scaune stau de vorbă,

cu patru oameni,

şi patru cărţi.

Patru bătrâni analizează viaţa,

şi toţi ajung să spună-n cor:

ca patru păsări trece,

se duce ca şi ceaţa.

Se prind de mână toţi,

se-ascultă, se-ncurajează,

privesc la riduri,

şi plini de-amar...oftează.

A doua zi, în casa cea pustie,

găsit-am patru cruci,
pe patru sicrie.

Eşti tot ce vreau şi tot ce voi avea.

Ce caldă-i mâna ta în mâna mea.

Ce dulci ţi-s ochii-n ochii mei.

Ce bine-i cu inima ta în viaţa mea.

Ce bine-i să locuiesc pe strada ta,

unde nu plouă, nu-s nori,

unde e cald şi rouă.

Ce bine-i să trăieşti lângă un înger,

lângă o stea,

mereu, tânăr şi-ndrăgostit de ea.

Nu obosesc să fiu cu tine,

şi cu nimic din lume,

nu te-aş schimba.

Eşti tot ce vreau,

eşti tot ce am,

şi tot ce voi avea.

Viaţa-i frumoasă cu tine,

căci frumuseţea ta…

menţine caldă inima mea.