De aş putea să ţip
să-mi smulg inima din piept,
scuipând tot ce-i
amar şi negru
aş face-o far’ să
mai aştept,
fără s-ascult pistolul de la start
far’ să privesc în stânga şi
în dreapta,
fără un El şi far-o Ea
fără un Sus şi far-un Jos.
Aş fi atât de liber,
salvat de mârşave prejudecăţi,
de ură şi minciună.
Dar uite că nu pot,
nu pot să ţip, să zbier,
nu pot să-mi frâng plămânii
căci vocea
mea-i pătată de rugină,
securea
înfipt-adânc la rădăcină.
Sunt prizoner, înfășurat în lanțuri,
supus la chinuri
de tăcere
un an, o lună,
etern-amară
miere.
De-aceea aştept din ceas în ceas,
să vii la mine,
să mă dezlegi, să pui la loc
și să aduni ce-a mai rămas:
o vorbă-un glas, o
mângâiere,
un fir de păr,
o-mbrăţișare sau un pas.
Să fiu din nou la fel,
ba chiar mai mult
decât am fost.
Să mă ridic, să mă-nfior
să lepăd pielea veche
și sufletul căzut…
să le arunc, să le omor.
