De
aş vedea apusul inc-odat’
aş
zice … mulţumesc.
De
aş atinge praful
şi-aş
lumina cărarea,
aş
spune că trăiesc.
De-aş
fi pirat sau, avocat,
aş
învârti al lumii sens
aşa
cum mi se pare mie drept,
şi
bun şi–adevărat.
De-aş
face tot ce-aş vrea
ar
fi nimic,
căci
limită n-ar exista.
De-aş
spune că iubesc,
de-aici
de jos, pân’ sus la cer,
ai
spune că-s romatic visător,
un
demodat, ieftin actor.
Dar
spun ce poate tu nu crezi,
nu
vezi viaţa celei mărginite,
robită-n
luna de pe cer,
şi-n
crimele-i dezlănţuite.
Ce
viaţă,
ce
vin spumant şi câtă raţiune
în
ochi mi se-aprinde.
Prin amalgamuri de cuvinte,
idei
şi oseminte.
Aş
vrea să pot, iubirea s-o ‘nțeleg,
să-i
văd locaşul şi sfârşitul.
Aş
vrea s-o văd descoperită de putere,
în
ceasurile triste-a nopţii,
în
albe tandrețuri, în triste plăceri
şi
roşii suspine.
Aş
vrea să fac o legătură între acel plăcut
şi-acea
albastră stare de bine.
Nu
mă lăsa
ochii
să mi-i deschid,
să
mă trezesc în trista nemurire.
Ci ţine-mă aprins în veşnica iubire,
să
mă târăsc, să fiu un rege
chiar
de aş fi plăpând şi rece
într-o
continuă aţipire.
Ce
pace mă-mpresoară,
ce
viaţă de calic
când
vrei să înţelegi
iubirea
ce te înconjoară.
