Unchiaşul cenuşiu

De ce nu pot să râd

când toţi în jur zâmbesc?

De ce visez la moarte

precum un dar ceresc?

De ce aştept doar noaptea

ca să adorm şi să visez?

Unde îmi este fericirea

unde mi-e râsul sufocant?

Unde-i costumul,

şi viaţa-mi de savant?

Unde sunt munţii

unde e marea,

unde e tot ce-ncanta zarea?

- Unde suntem şi ce-am ajuns? -

 

 

O, tu, veche odaie,

de ce-s pereţii scrijeliţi?

de ce-i holul tăcut, tablourile moarte?

iar florile din gang

de ce-s înspăimântate?

O, voi ochi părăsiţi,

şi vai de voi, picioare pline de varici

căci aţi pierdut însufleţirea

şi-mi sunteţi inamici.

Mă trageţi înapoi

cadenţa-mi anulaţi.

de ce,

de ce nu mă cinstiţi,

de ce mă-ndepartati?

 

 

Ajuns-am să mă plimb

doar zece paşi greoi,

din prag de casă,

până la poartă, şi-napoi.

Ajuns-am să vorbesc

cu păsările dimineaţa

de pe veranda mea

servindu-mi deprimat,
ceaiul şi dulceaţa.

Ajuns-am singur şi uitat,

a nimănui povaţă

a nimănui alin,

exact ce am visat.

În cimitire stau şi plâng

În cimitire stau şi plâng

în beznă şi durere,

născut fără o inimă

care să doară

Şi nici fără plămâni.

Născut am fost fără un scop,

fără un ţel în astă viaţă.

Născut din poftă şi plăcere,

Cu-amărăciune’n suflet

fără a mamei mângâiere.

Şi am crescut în chin,

Luptând în somn cu umbre.

Şi am crescut fugind,

sperând să uit de feţe sumbre,

am tot crescut… murind.