Cuvinte, vacanțe, și iubiri
cu toate au trecut,
s-au dus pe rând
spre neștiut,
înspre necunoscut.
Iată-ne acum plângând
cu părul alb și pielea încrețită
că nu ne-am bucurat mai mult
nu ne-am aruncat în fiecare val
și nu ne-am îmbătat cu vorbe-n fiecare seară.
Triste și obosite ne sunt mâinile
și aspre și dure
ne-am izolat
respins, abandonat.
Cocori, frunze căzute,
copii plângând, război
și anii dintre noi.
Momente de tăcere
puteau a fi iubire și plăcere.
Copii la minte
ne-am încăpățânat,
tăcuți ne-am ascuns, refugiat.
Douăzeci și patru, șaptezeci și doi
tot noi, tot reci și goi.
Și moartea ne apasă
ne gonește înspre cenușă și rugină.
Ne lasă rupți și despărțiți...
De ce,
de ce-i așa de greu să fim iubiți?
